Se caută un pic de viziune
Lansarea Fondului Cultural Naţional, în urmă cu un an, este doar una din manifestările încercării de a construi în România un mecanism transparent şi democratic de finanţare în domeniul cultural. Lucru fără îndoială pozitiv, dacă nu ar fi parazitat de multe incoerenţe şi construit fără un dialog pe termen lung cu sectorul cultural. Manifestarea cea mai evidentă şi des invocată ţine de felul în care se ia decizia privind finanţările acordate: prin "comisii de experţi" care au început deja să legitimeze orice hotărîre luată la nivel central în domeniul cultural. Utilizarea lor derivă din faimosul principiu al peer review - evaluarea "între egali", lansată de sistemul anglo-saxon potrivit căruia egalii tăi - artişti, regizori, scenografi, scriitori, critici, curatori, jurnalişti sau manageri culturali etc. - sînt cei mai în măsură să evalueze proiectele din domeniul lor de activitate. Legitimitatea acestui sistem ar trebui să se bazeze însă nu doar pe presupusa expertiză a acestor persoane, ci şi pe un cadru foarte bine pus la punct. Decizia lor, care nu poate să nu aibă un grad ridicat de subiectivitate, ar fi consecinţa unei strategii bine definite (urmare a unei analize a contextului şi precizarea unor nevoi şi priorităţi clare care să răspundă acestora) şi unor criterii clar precizate. Doar un asemenea cadru ar putea asigura o decizie legitimă privind felul în care banii publici sînt folosiţi. Or, ceea ce se întîmplă în cea mai mare parte - AFCN fiind doar unul din exemple - evidenţiază faptul că strategia este firavă sau inexistentă, iar criteriile, atît de dificil de definit în domeniul artistic, sînt importate necritic din alte domenii, în special din procedurile de acces la fondurile Uniunii Europe, legitimate la noi de principiu, ca tot ce vine de la Bruxelles. Numai că, pe de o parte, acest sistem nu a fost conceput pentru domeniul cultural şi, pe de altă parte, extrema birocraţie a Uniunii Europe este criticabilă. Problema criteriilor în domeniul cultural nu este deloc una uşoară, însă există deja o serie de răspunsuri pe care diverse ţări vest-europene le-au dat şi ceea ce trebuie făcut este să ne uităm şi să învăţăm din ceea ce au făcut alţii şi să identificăm cele mai bune soluţii pentru contextul românesc. Este ridicol să îţi propui să susţii programe internaţionale ample cînd suma maximă care poate fi acordată este de 20.000 de euro; să îţi spui că dai prioritate proiectelor interdisciplinare, dar să stabileşti ca sistem de decizie doar comisii pe domenii bine definite; să spui că vrei să susţii artă contemporană, dar să nu ai printre decidenţi decît puţini cunoscători ai acestui domeniu, cea mai mare parte fiind personalităţi recunoscute. Această lipsă de coerenţă subminează, la fiecare pas, credibilitatea unui sistem construit chiar cu bunăvoinţă. Dar incoerenţa este probabil cea mai vizibilă faţă a felului în care pot fi cheltuiţi banii publici, cu atît mai evidentă pentru organizaţiile care au lucrat şi cu alţi finanţatori privaţi sau publici din alte ţări. Astfel, modificarea mecanismelor de finanţare din ultimii ani a aruncat multe asociaţii şi fundaţii în lumea finanţelor publice - lucru fără îndoială extrem de pozitiv. Numai că ea s-a dovedit, în bună măsură, o lume suprarealistă în care noi obstacole îţi sînt puse la fiecare pas şi în care a căuta motivaţii logice pentru proceduri, aparent fără sens, nu e un exerciţiu facil. Şi o lume care se împotriveşte parcă la fiecare pas proiectului tău, căci trebuie să faci continuu tot felul de şmecherii pentru a-l realiza. A depune în bancă o garanţie de bună execuţie pentru un proiect cultural (aşa cum ar depune un constructor de şosele) este nepotrivit domeniului finanţat şi arată o totală neînţelegere a diferenţei dintre finanţarea unei activităţi non-profit, de interes public, şi achiziţionarea unui serviciu. Nimeni nu pare să considere legea ca un instrument de punere în practică a unei strategii şi care se poate modifica. Dacă statul român consideră însă că domeniul cultural trebuie susţinut, atunci el trebuie să-şi adapteze instrumentele pentru a susţine eficient acest domeniu. Dacă una din motivaţiile susţinerii domeniului cultural este tocmai inovaţia pe care el o promovează, atunci trebuie integrat în finanţare riscul (atît de specific domeniului artistic) eşecului (ce mai înseamnă aşadar "buna execuţie"?); oare cum se poate pune accentul şi pe proces, nu doar pe rezultat - din nou, atît de specific domeniului artistic?! Pe de altă parte însă, această încrîncenare în verificarea felului cum sînt cheltuiţi banii publici (lucru fără îndoială necesar) se limitează la aspectele strict contabile. Dacă ai facturile care trebuie, totul este perfect. Nimeni nu mai verifică valoarea şi impactul unui proiect, felul în care a fost derulat şi în ce măsură el şi-a atins obiectivele stabilite. Or tocmai acestea dau în primul rînd măsura eficienţei utilizării banilor publici. Morala: Ceea ce avem nevoie este să stăm puţin şi să ne gîndim, împreună - politicieni, administratori şi reprezentanţi ai sectorului cultural - de ce susţinem cultura, ce ne propunem şi unde vrem să ajungem, şi abia apoi să construim mecanismele unui drum cît de cît posibil. Altfel ne învîrtim în cerc în mica noastră grădiniţă, ale cărei garduri au fost puse de multă vreme de alţii, pentru cu totul alte motive.
