Scurte considerații psihologice despre ambiția la români

Ambiția, psihologic vorbind și simplu spus, se referă la o dorință foarte intensă. Așadar, în sine, ambiția astfel înțeleasă nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională), dar poate să devină așa în funcție de natura dorinței, de modul de formulare a dorinței, de raportare a dorinței la situația de start/inițială și de contextul psihocultural în care se exprimă dorința.

Astfel, dacă dorința nu este congruentă cu valorile sociale de referință și/sau relevante pentru contextul personal, ambiția poate deveni problematică. Apoi, dacă dorința este formulată rigid/absolutist, în termeni de „Trebuie cu necesitate să...”, aceasta poate genera emoții nesănătoase și comportamente dezadaptative, pînă la probleme de viață și tulburări psihice (clinice sau subclinice); alternativa rațională este formularea dorinței în termeni preferențiali, cu intensitate motivațională și acceptare (ex. „Îmi doresc să... și fac tot ce depinde de mine..., dar accept că uneori s-ar putea să nu se întîmple, iar atunci caut alte soluții”). În continuare, dacă ambiția vine defensiv din complexe de inferioritate și/sau într-o formă a unui complex de superioritate compensat, atunci generează probleme, nu reușite; într-adevăr, dacă există o discrepanță foarte mare între unde te afli, unde crezi că te afli și unde vrei să ajungi, mai ales în contextul în care mijloacele acoperirii distanței nu sînt adecvate, ajungi în situații psihologice problematice, de „ambiții iluzorii” și/sau de „ambiții fără muniții”. În fine, într-o societate colectivistă și cu concentrare a puterii sociale, dorințele individuale, formulate fără acordul grupului (colectivului) și/sau al autorității (puterii), sînt interpretate adesea ca exemple de ambiție negativă, iar România este încă o țară cu un scor crescut de colectivism și de concentrare a puterii sociale, relativ omogen distribuite pe teritoriul țării.

Dincolo de aceste implicații ale ambiției la nivel de individ, există implicații ale ambiției și la nivel de societăți/țări/culturi. Astfel, românii se află, psihocultural vorbind, în fază de emancipare, realizînd trecerea de la valori de supraviețuire la valori de autodezvoltare (ex. dorința de a avea vocea ascultată, dorința de a participa la decizii etc.). În acest proces, auto- și hetero-comparațiile între oameni, grupuri și societăți/țări/culturi sînt foarte puternice la români. Pe de o parte, acest lucru generează motivație și competitivitate crescute (ex. la școală / la muncă / în societate în general), ca mecanisme extrinseci de a căuta recunoașterea socială și succesul social, cu implicații pozitive asupra capacității de a face inițial o impresie bună. Pe de altă parte, acest lucru poate să fie afectat însă de perseverența și disciplina mai scăzute la români, ceea ce adesea reduce impresia inițială bună pe care o putem crea și chiar probabilitatea de succes. Mai mult, în această fază există o oarecare presiune socială de a forța ambiții negative – prin valori îndoielnice social („shortcut-uri” valorice), formulări rigide ale dorințelor și/sau formulări nerealiste ale dorințelor –, unde asertivitatea alunecă ușor în agresivitate. Dacă asertivitatea se referă la asumarea realizării dorințelor proprii (derivate din valori/interese) respectînd dorințele celorlalți, altfel spus o ambiție pozitivă, agresivitatea se referă la asumarea realizării dorințelor proprii (derivate din valori/interese), nefiind sensibili în acest proces și la dorințele la fel de legitime ale celorlalți (uneori chiar călcîndu-le în picioare), altfel spus o formă negativă de ambiție.

Într-o analiză din monografia dedicată psihologiei românilor am arătat ca nivelul mai scăzut de agreabilitate din modelul de personalitate „big five” poate susține atît o ambiție pozitivă, cît și una negativă. Coroborînd acest lucru cu celelalte considerații de mai sus, este important așadar să utilizăm adecvat potențialul pe care îl avem în acest proces de emancipare, generînd ambiții pozitive, care să susțină bunăstarea individuală și socială. Acest lucru se poate face: 1) recunoscînd natural starea în care sîntem (fără elemente defensive, fără a distorsiona pozitiv sau negativ prezentul și viitorul); 2) stabilindu-ne dorințe prosociale relevante și realiste; 3) formulîndu-ne dorințele rațional și 4) încercînd să ne realizăm dorințele, recunoscînd însă și dreptul altora la realizarea propriilor dorințe (asertivitate, nu agresivitate).

Daniel David este psiholog și profesor de științe cognitive clinice, președintele Asociației Psihologilor din România și rectorul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În 2019 și 2020 a fost inclus între cei mai citați 2% oameni de știință ai lumii (cf. Stanford-Elsevier), iar din 2022 este membru al Academia Europaea.