Scurt istoric al mişcării antivaccin

Mulţi dintre cei care blamează azi curentul antivaccin se referă la Internet şi la mass-media ca surse de propagare a informaţiilor false. Pe de o parte este adevărat: oferind acel boom informaţional, Internetul devine un soi de Poiana lui Iocan – un loc unde toată lumea îşi dă cu părerea, dezbătînd probleme din orice domeniu în lipsa unor cunoştinţe solide sau a unor informaţii complete. Pe de altă parte, mass-media, dornică de audienţă, aduce în prim-plan vedete, cu lipici la public, care dezvoltă teorii conspiraţioniste, fără bază ştiinţifică, vorbind cu mult aplomb şi „pe înţelesul tuturor“.

Sîmburele mişcării antivaccin din prezent este considerat a fi studiul doctorului Andrew Wakefield, publicat în urmă cu 18 ani în revista The Lancet, o prestigioasă revistă de ştiinţă, fapt care i a şi conferit credibilitate. În studiul respectiv, demontat dramatic ulterior, doctorul făcea legătura dintre vaccinul ROR şi autism.

Marşul din Leicester

Însă britanicul nu a fost iniţiatorul mişcării de respingere a vaccinului. Dacă e să mergem pe firul istoriei, sceptici au existat încă de la inventarea vaccinului antivariolă, în 1796, dar probabil abia organizarea lor în asociaţii le-a conferit mai multă vizibilitate şi credibilitate. Aceste asociaţii au luat fiinţă la finalul secolului al XIX-lea, ca un ecou al legii din Marea Britanie din 1853, The Vaccination Act. Dacă iniţial legea prevedea vaccinarea copiilor care aveau pînă în 3 luni, în 1867 a fost modificată, vaccinarea fiind obligatorie pentru copiii pînă la 14 ani – părinţii care refuzau fiind pasibili cu amendă sau închisoare.

Aceste noi amendamente au revoltat populaţia, revoltă susţinută şi de presa vremii, dar şi de cele două organizaţii înfiinţate pentru a susţine curentul antivaccin: The Anti Vaccination League şi Anti Compulsory Vaccination League. În urma unei manifestaţii puternice, Marşul din Leicester – una dintre cele mai cunoscute demonstraţii antivaccin din lume, la care au participat o sută de mii de oameni –, legea a fost modificată, iar în 1898 pedepsele pentru cei care se opuneau vaccinării au fost eliminate.

Curentul antivaccin a prins şi peste Ocean, în SUA, unde efectele n-au întîrziat să apară. În 1902 a izbucnit o epidemie de rujeolă, iar autorităţile din Massachusetts au emis o lege prin care vaccinarea să fie obligatorie. Au urmat, bineînţeles, proteste, unul dintre cele mai cunoscute fiind procesul „Henning Ja­cobson“, Jacob­son fiind unul dintre rezidenţii care s-au opus vaccinării. După ce a pierdut procesul, Jacobson s-a adresat Curţii Supreme care, în 1905, a dat verdict în favoarea statului – fiind primul caz în care Curtea Supremă din SUA s-a implicat în deciziile statului privind sănătatea publică.

Vaccinul DTP

Controversele nu s-au limitat la vaccinul antirujeolic. Mai aproape de zilele noastre, vaccinul DTP (antidifteric, antitetanos şi antipertussis) a fost supus teoriilor scepticilor.

Prin anii ’70, controversa privind acest vaccin a prins Europa, Asia, Australia şi America de Nord. În urma unui articol care viza cazurile unor copii de la Great Ormond Street Hospital din Londra, care ar fi suferit complicaţii neurologice din cauza acestui vaccin, mass-media a intrat pe fir. Deşi un comitet de experţi – este vorba despre Joint Comission on Vaccination and Immunization – a infirmat zvonurile, confirmînd siguranţa vaccinului, isteria publică se instalase. JVCI a lansat un studiu naţional, „National Childhood Encephalopathy Study“ (NCES), care a identificat toţi copiii între 2 şi 36 de luni, pacienţi în spitalele din Marea Britanie, pentru boli neurologice, şi a conchis că nu există nici o legătură între imunizare şi vaccinare. Cu toate acestea, pînă în 1977 rata imunizării contra pertussis a scăzut de la 77% la 33%. Foarte curînd a izbucnit una dintre cele trei epidemii majore de tuse convulsivă: în 1979, în Marea Britanie au fost confirmate peste o sută de mii de cazuri.

Vaccinul ROR

Următorul vaccin luat în vizor a fost vaccinul ROR (antirujeolă, antioreion, antirubeolă). Este probabil scandalul care durează cel mai mult şi care cauzează cel mai mult scăderea ratei vaccinării copiilor în prezent, fiind şi cel mai mediatizat. „Vaccinul ROR provoacă autism“ este, la momentul actual, cea mai la „modă“ unealtă a portavocilor din lumea „modernă“ şi mai ales mondenă – cunoscute fiind vocile starurilor de la Holly­wood, printre care actorii Jim Carrey, Robert de Niro, Charlie Sheen. Pînă şi actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, s-a implicat în această dispută, declarînd în urmă cu patru ani că, deşi este pro-vaccin, trebuie să fie totuşi ceva necurat la mijloc: „Cred că, dacă aduni laolaltă toate aceste vaccinuri“ – referindu-se la trivaccinul ROR –, „iar după două luni de la vaccinare copilul este altfel… cunosc şi eu cazuri“.

Bîlbîielile şi datul cu părerea îşi găsesc legitimitate în faptul că studiul de la care a pornit teoria că vaccinul ROR provoacă autism aparţine unui doctor. Adică cineva din interiorul lumii medicale a susţinut o teză care discreditează un vaccin – iar acest lucru a dat apă la moară celor care se opun vaccinării: aveau, deodată, un specialist de partea lor, care le confirma „ştiinţific“ temerile. Acest specialist – este vorba despre fostul doctor Andrew Wakefield – şi-a publicat studiul în revista The Lancet, una dintre cele mai prestigioase publicaţii în domeniul ştiinţific. Wakefield susţinea că guvernul ar trebui să oprească vaccinarea cu ROR, iar părinţii ar trebui să opteze pentru vaccinarea separată.

Problema este că cei antivaccin se opresc aici. Însă informaţiile corecte despre acest caz continuă. Imediat după publicare, studiul a fost demontat de lumea academică, iar revista The Lancet a retractat şi a prezentat scuze publice pentru publicarea sa. În primul rînd a fost contestată legitimitatea unui studiu de o asemenea anvergură, care se baza pe doar 12 cazuri. Ulterior, s-au efectuat studii în toată lumea, pe eşantioane reprezentative, care elimină orice legătură între ROR şi autism. Mai mult, investigaţiile privind studiul lui Wakefield au scos la iveală fapte şi mai grave: în dorinţa de a-şi promova propriul vaccin, doctorul falsificase datele de studiu – fapt care i-a adus retragerea licenţei de a mai profesa.

Frînturile de informaţii însă s-au propagat pînă azi. Curentul antivaccin are susţinători puternici. Unii îşi susţin cauza bazîndu-se şi pe faptul că pînă şi cei din interiorul lumii medicale, via doctori, se îndoiesc, sînt rezervaţi sau chiar sînt contra vaccinării. Însă nu trebuie uitat că aceste voci aparţin figurilor controversate şi nu unor somităţi sau unor cercetători care să aducă argumente imbatabile. Iar „războiul“ cu scepticii este foarte greu de dus, mai ales pentru că există deja prea multe mituri şi controverse născute din paranoia, lipsă de informare completă şi mai ales din frică. Dacă ajungi să demontezi un mit, apare altul. Pînă îl demontezi şi pe acesta, primul argument pare deja uitat şi trebuie să o iei de la capăt. Iar despre mituri, cunoaştem puterea lor de a captiva, mai ales datorită superficialităţii şi uşurinţei de a fi asimilate.

Dar dacă susţinătorii mişcării antivaccin se bazează pe mituri şi pe vorbe auzite din tot felul de surse, realităţile vorbesc de la sine: de fiecare dată cînd rata imunizării pentru o anumită boală scade, epidemiile izbucnesc. 

(sursa datelor istorice folosite pentru acest articol: The History of Vaccines, website creat de The College of Physicians of Philadelphia)