Scrisoare către tine
M-am gîndit de multe ori să-ți scriu, dar frica de ridicol mă oprea, nu reușeam să trec de primele două-trei rînduri.
Îmi dau seama că știu foarte puține despre tine, ești o enigmă și o să rămîi o enigmă. Am petrecut prea puțin timp împreună ca să te cunosc, dar am trăit mereu cu senzația că știu ceva esențial despre tine. Am cîteva amintiri cețoase legate de momentele petrecute împreună și, pe lîngă asta, mai am și niște poze, la care m-am uitat ani de zile încercînd să găsesc semne și căi de comunicare. Pozele sînt de încredere. Pozele spun mereu o altă poveste, dar nu prea știu ce să cred despre poveștile altora despre tine. Sînt redundante, ca să nu mai zic că oamenii tind să idealizeze. La fel e și cu amintirile mele, n-am încredere totală în ele.
Dar să-ți spun ce-mi amintesc. Am avut un vis la cîteva zile după înmormîntare. Era o seară friguroasă, stăteam în scara blocului cu un prieten și făceam schimb de timbre. La un moment dat, s-a deschis ușa blocului și ai apărut. Erai îmbrăcat într-o haină din piele și aveai o geantă de voiaj pe umăr. Eram șocat. Te-am întrebat doar: „Te-ai întors?“ Tu ai dat din cap, ai zîmbit și m-ai luat în brațe. Îți atingeam umerii, părul, mîinile: erai real, nu pot să descriu bucuria pe care am simțit-o atunci. Nu se poate compara cu nimic. Și brusc m-am trezit din somn. A fost cumplit momentul ăla în care mi-am dat seama că fusese doar un vis. Dar oare e adevărat? Oare chiar am sărit din pat și am început să te caut?
Îmi amintesc și alte momente. Țin minte că am intrat în casă, într-o după-amiază întunecată de iarnă, și te-am găsit în bucătărie. Tu stăteai pe un scaun, lîngă calorifer, fumai și te uitai pe geam. Mirosea a mîncare. Era frig și te încălzeai la aragaz, în timp ce o flacără albăstruie pîlpîia slab în lumina cenușie. Erai morocănos și nu aveai chef de vorbă, era ceva apăsător în aer. Ce se întîmplase? Ce era cu tine? Te simțeai singur, era din cauza bolii? De ce eram atît de departe unul de altul în clipa aia?
Au urmat multe după-amiezi de iarnă care semănau cu asta. Doar că tu nu mai erai acolo. Mă întorceam de la școală, îmi făceam lapte cu cacao și mă lipeam de caloriferul fierbinte. Stăteam așa pînă se întuneca, uitîndu mă pe geam. Îmi plăcea liniștea din casă, dar uneori mă și speriau clipele de singurătate și melancolie. Într-o zi, a căzut curentul și mama încă nu ajunsese acasă. Stăteam cocoțat pe pervaz, sperînd că mama va apărea dintr-un moment în altul. Era întuneric beznă în casă și eram panicat de-a binelea. Dintr-odată s-a auzit huruitul frigiderului și am văzut cum tot cartierul se luminează. Cîteva minute mai tîrziu a apărut și mama, cărînd niște sacoșe cu lapte, pîine, ouă și cartofi. M-a luat în brațe, avea obrajii reci și ochii îi sclipeau într-un fel care m-a liniștit pe loc. După aia a venit Dan și am stat cu el în bucătărie, lîngă mama, care ne prăjea cartofi și ne făcea salată de varză murată. Eram toți trei veseli, trăncăneam despre toate cele, apoi ne-am strîns în fața televizorului, cu farfuriile după noi, și ne-am uitat la M.A.S.H. Sau era Capcana timpului? Doamne, ce fericit eram în seara aia, ghemuit între mama și Dan, sub geamul acoperit de gheață! N-o să te mint spunîndu-ți că mi-aș fi dorit să fi fost și tu acolo. Nu mă gîndeam la tine în clipa aia, îmi era de ajuns ce aveam.
Dar, de pe la 14-15 ani încolo, am început să mă gîndesc obsesiv la tine, făceam plimbări lungi pe la marginea orașului. Încercam să-mi imaginez cum erai în tinerețe, cum era singurătatea ta, cum era fericirea ta, cum înotai, cum rîdeai, ce citeai și cum au fost zilele de după moartea mamei tale.
Și îmi amintesc și altele. Îmi amintesc mirosul gecii tale din piele, îmi amintesc cotoarele de mere pe care le lăsai peste tot, prin casă, îmi amintesc cum mă țineai pe genunchi în timp ce te uitai la meci. Și îmi amintesc cum, înainte să te urci în ambulanță, m-ai mîngîiat pe cap. I-am vorbit cuiva despre asta și mi-a zis că ăsta a fost un gest de binecuvîntare. Poate. Dar dacă asta nu s-a întîmplat niciodată? Poate că nici nu te-am văzut înainte să urci în ambulanță. Poate că nici nu s-a întîmplat așa.
Trecut. M-am săturat de el. Hai să-ți zic și cum e prezentul. În clipa asta sînt singur într-o cafenea, beau limonadă, scriu și îmi șterg lacrimile. La început, mi le ascund, mi-e rușine, dar după aia le las să curgă, nu mai are nici un sens să le șterg. Cer nota, vocea mea sună ciudat, încă am lacrimi în ochi, chelnerița zîmbește, după care lasă privirea în jos. Ies în stradă, îmi trag gluga pe cap și îmi văd de drum, sub fulgii care continuă să cadă, pe Victoriei, pînă la Universitate.
Ionuț Sociu este jurnalist.
