Scriitorii de science-fiction nu anticipează nimic
Între Viitorul sună bine și Winter is comming e loc pentru o întreagă literatură. Abordarea viitorului în operele de ficțiune încearcă, zic eu, nu atît să ne dea speranțe, nici să ne sperie, ci, pur și simplu, să ne pregătească pentru ce va fi. Dar, mai ales, pentru cum vom fi noi, oamenii.
Pe de altă parte, „viitorul” din aceste cărți oferă și instrumentul libertății absolute scriitorului, acesta putînd să-și construiască întreaga lume în care vrea să-și expună povestea, să-și dezvolte personajele și să spună ce vrea el să spună. Bine, ca orice lucru de pe lumea asta, și această libertate absolută este relativă. Iar asta pentru că trebuie să respecte totuși legile fizicii și alte legi pe care știința le formulează pe măsură ce le descoperă. De ce? Pentru că pînă și ficțiunea trebuie să se supună adevărului, pentru că scriitorul nu poate minți, nu poate păcăli pe nimeni, pentru că cititorii pasionați de acest gen de scrieri sînt oameni școliți care știu cum funcționează lucrurile pe Pămînt sau în spațiu și, deci, lumile inventate pot să fie oricum, dar, ca să fie credibile, ele ar trebui să funcționeze. Doar așa ar avea sens.
Și am să spun acum ceva ce poate îi va bulversa pe unii: scriitorii de science-fiction nu anticipează nimic. Doar își scriu poveștile. Iar dacă se întîmplă ca, la un moment dat, tehnologia să însemne „telefon mobil”, asta nu e pentru că cineva a prevăzut apariția lui, ci pentru că un inginer a urmărit, poate, serialul Star Trek, seria veche, unde l-a văzut pe căpitanul Kirk vorbind cu membrii echipajului într-o cutiuță pe care o ținea în pumn și și-a spus: „Ia hai să fac eu un telefon cum aveau ăia în serial, dar de-adevăratelea”. Unul dintre lucrurile interesante pe care le poți afla urmărind emisiuni de știință la TV este că foarte mulți savanți și pionieri ai noilor tehnologii au fost (și au rămas) fani ai literaturii SF.
Așa că… imaginarea viitorului în cărțile SF nu este decît o componentă a construcției de lumi în care autorul se poate juca cu noțiunile pe care le știe din școală, din practicarea unei meserii sau din textele științifice citite. Iar literatura… de-abia de aici începe. Cînd e. Cîtă e. Ca toată literatura lumii, de altfel. În unele cazuri există, în altele nu.
Literatura SF, ca parte a literaturii, a fost și ea radiografiată, scanată, disecată, catalogată, împărțită în genuri și subgenuri, după tematică, după instrumentele folosite de scriitori, după stil chiar. Astfel încît putem spune cu adevărat că nici viitorul nu mai e ce-a fost. Avem utopii, distopii, space opera, cyberpunk și multe, multe altele, genuri și subgenuri, fiecare cu propunerile lui, cu variantele lui de „viitor”.
Utopia unei societăți perfecte a preocupat mintea umană de la Republica lui Platon și Utopia lui Thomas Morus (1516) la Noua Atlantidă de Francis Bacon (1627), care introduce în povestea lui știința și tehnologia, fără de care nu poate exista viitor, pînă la filmele și serialele Star Trek (creator Gene Roddenberry, 1966) în care civilizația umană, democratică și meritocratică, a creat împreună cu cîteva rase extraterestre Federația Unită a Planetelor și, cu ajutorul Flotei Stelare, se extinde în univers.
Cu Star Trek intrăm deja în genul space opera, adică planete și nave spațiale, civilizația umană extinsă în spațiu, în care i se alătură celebra serie de filme Războiul stelelor (creată de George Lucas, primul film apărut în 1977).
Dar despre expansiunea civilizației umane dincolo de planeta Pămînt m-aș mulțumi să menționez cărțile marțiene, dedicate cuceririi planetei Marte, probabil primul obiectiv măreț și tangibil într-un timp rezonabil al explorării spațiale umane. Marțianul (Andy Weir, 2011), în care un membru al unei expediții pe Marte rămîne din greșeală acolo și e nevoit să supraviețuiască ceva mai mult de un an și jumătate și chiar o face, respectînd cunoștințele științifice contemporane, într-un roman (și un film) de foarte mare succes, poate tocmai pentru că povestea este mai la îndemînă, mai credibilă, folosind tehnologia accesibilă azi. „Trilogia marțiană” a lui Kim Stanley Robinson (primul volum în 1992), despre terraformarea planetei Marte (da, știu, în DEX nu există cuvîntul terraformare). O altă carte despre Marte, cu povești din viața de după colonizare, este Cronicile marțiene, de Ray Bradbury (1950).
Dincolo de Marte e galaxia, dincolo de galaxie sînt alte galaxii, universul. Poveștile galactice le-aș pune într-o altă categorie de viitoruri – și folosesc pluralul, de data asta, pentru că vorbim despre zeci de mii de ani, mii de ani-lumină de străbătut etc. – despre care s-au scris cărți-cult (sau pe cale de a deveni cîndva, cine știe?). Și amintesc aici seria Fundația, a lui Isaac Asimov (primul volum apărut în 1951), seria Dune, a lui Frank Herbert (primul volum în 1965) sau, mai pe la noi, Abația lui Dan Doboș (o trilogie al cărei prim volum a apărut în 2002) și Sfîșierea Onei Frantz (1999). Dar în aceste cazuri avem mult mai mult decît un posibil viitor, aici e vorba despre o întreagă istorie și civilizație umană (și nu numai umană).
Nu știu de ce, poate e în firea omului să se gîndească la ce e mai rău, să pună răul înainte, dar distopia a fost mereu prezentă în gîndurile scriitorilor (nu numai exclusiv de SF). Și poate nu degeaba, poate că a fost un fel al scriitorilor de a spune omenirii că istoria se repetă, că acela care nu învață nimic din trecut riscă să-l repete… De la Evgheni Zamiatin (Noi, 1920) și Aldous Huxley (Minunata lume nouă, 1938) la George Orwell (Ferma animalelor, 1945, și 1984, 1949) sau Ray Bradbury (Fahrenheit 451, 1953), pînă la Margaret Atwood (Povestea slujitoarei, 1985), Kazuo Ishiguro (Să nu mă părăsești, 2005) sau filme ca Brazil (1985), Mad Max (1979), Gattaca (1997) sau Matrix (1999).
N-aș trage o concluzie. Viitorul ne preocupă și depinde doar de noi să fim pregătiți. Fie și doar imaginînd situații posibile. Viitoruri. Pentru că, vorba cuiva: trăim într-un univers care a fost cîndva SF.
Michael Haulică este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este O hucă în minunatul Inand, Editura Tritonic, 2016, ediția a 2-a).
