Şcolăreşte, nimic nou

Subiectul acestui articol vizează modul în care DGLR ar fi util elevilor şi, se subînţelege, profesorilor care predau literatura în şcoală, mai cu seamă la nivelul ciclului liceal. Asta, bineînţeles, dacă plecăm de la o premisă absolut necesară: aceea că apariţia dicţionarului s-a făcut remarcată cel puţin în Bucureşti, căci de provincie (şi nu mă refer la marile oraşe) e aproape inutil să vorbim. Încă. Nu cred că mă înşel dacă spun că profesorii care au auzit sau l-au văzut nu sînt prea mulţi. De cumpărat nici nu se mai pune problema. Şi, nu-i aşa, la ce bun? - ar spune mulţi dintre ei, cu o voce care nu mai e a lor, ci una de roboţel prins fără de scăpare în maşinăria scîrţîitoare a învăţămîntului. La ce bun, de vreme ce multe articole din DGLR - cele care îi vizează pe autorii de manual - fac o concurenţă destul de proastă cărţilor de comentarii de care piaţa geme şi în care textele, indiferent că sînt în proză sau în versuri, sînt mult mai bine "povestite", iar datele bio-bibliografice, mult mai sintetice, ne scutesc de amănunte supărătoare într-un univers de informaţie şcolară şi aşa supraîncărcat. Să presupunem că un elev ar deschide dicţionarul. Şi este un elev mediu, bine îndoctrinat cu ideea că literatura română şi mai ales autorii studiaţi, "monştri sacri", sînt tot ce a dat mai bun geniul universal. Ce-i oferă DGLR? Nimic nou. Arghezi cu lirica prezentată cuminte, şcolăreşte, tematic, cu romanele povestite rapid, pe înţelesul tuturor. Singura dificultate notabilă: neologismele, pentru care ar avea nevoie de un alt dicţionar, lucru deja enervant, aşa că renunţă, intră pe messenger sau, şi mai bine, sună un prieten. Cam la fel stau lucrurile şi pe la alţii. La Caragiale, de exemplu, unde ne întîmpină aceeaşi prezentare călduţă, unde personajele din comedii "au caraghioase oglindiri în tărtăcuţa lor buimacă", iar nuvelele nu prezintă nici un interes, fiind expediate fiecare în trei-patru rînduri. Adică nimic bun de copiat. Desigur, nici o vorbă despre reinterpretarea operei începînd cu anii '60-'70, nimic despre Caragiale precursor al absurdului, textualist şi deconstructivist avant la lettre al convenţiilor literare, cu personajele lui bolnave de hipersemantism etc. Craii... lui Mateiu, carte considerată de curînd a fi cea mai bună a literaturii române, suportă şi ea aceeaşi încadrare, fiind bine încorsetată în interpretări sfidător puerile, cu parfum de clişeism comunist, de vreme ce "scriitorul se îndurerează în faţa inevitabilului sfîrşit al ultimelor vlăstare aristocratice", opera nefăcînd altceva decît să zugrăvească "destrămarea prin viciu şi desfrîu a aristocraţiei". La rîndul lui, articolul despre Ion Barbu te întîmpină seducător cu o prezentare biografică, autorul considerînd interesant să ne dea informaţii preţioase despre "aventurile" matematicianului Barbu care, aflat la Göttingen, evoluează "ca un vultur" în domeniul cuceririlor erotice cu care face liste, pe care i le expediază nonşalant preacumintelui său prieten, Tudor Vianu. Să nu uităm menţiunile speciale despre iubirea purtată de Barbu cîinilor săi, peste mormintele cărora s-a prăbuşit o salcie a doua zi după moartea scriitorului. Ceea ce - se pare-, devine un fapt de importanţă copleşitoare, chiar şi pentru un articol de dicţionar, de vreme ce autorul acestuia conchide apodictic: "O reacţie firească a naturii, la moartea unui poet de o originalitate stranie, intens expresivă şi provocatoare: o sinteză de apolinic şi dionisiac". Dar să fim totuşi rezonabili. În privinţa prezentării, dacă ţinem neapărat, DGLR oferă şi variaţii. Una o putem găsi în articolul despre Creangă unde, după o fişă biografică făcută jucăuş şi cu simpatie, urmează o prezentare a operei mai neconvenţională pentru linia generală a dicţionarului. Nu se mai povestesc operele, ci ni se propune o inteligentă abordare tematică, cu bine plasate trimiteri biografice care încearcă explicarea operei prin viaţă, dar (mai ales) şi invers. Acesteia i se adaugă, într-o fină notă polemică, diferitele modalităţi de receptare a operei, element absent cu desăvîrşire în foarte multe alte articole. Subtilitatea cu care este relevat "transferul" de motive (al fugii, al cruzimii, în fond al jocului permanent cu moartea) de la viaţă spre operă şi reciproc, este cel puţin provocatoare, ca să nu mai vorbim de sugestiile de (re)lectură. E vorba de un articol care s-ar putea să mai mişte o rotiţă, să mai scurtcircuiteze cîte ceva în mintea adolescentului blazat. Dar asta altfel decît ar face-o, extrem subversiv, finalul articolului dedicat lui Cărtărescu, unde, după o prezentare elogioasă, urmează un paragraf incriminant despre primul volum al Jurnalului, "operă dezamăgitoare, de self-agent literar, de un egoism etanş, nu o dată pigmentat megalomanic şi meschin" şi în care autorul "se notează aproape invariabil ca neurastenic..., atins parcă de ramolisment şi impotenţă estetică, supărat pe propriul succes considerat ca alienant ş.a.m.d." Cît de fair este o astfel de prezentare? Să sperăm că dl Elev n-o să se întrebe şi că a uitat lecţia cu Dacia literară. Să sperăm, de asemenea, că va exista o zi în care în ordinea universului se va produce ceva (nu neapărat o catastrofă) şi atunci va deschide, chiar şi din greşeală, dicţionarul. Şi că, lecturînd "cîte ceva despre", va dori să nu se mulţumească doar cu rezumatul, ci să citească efectiv cartea. Că spiritul său rebel va suferi o redirecţionare şi că, fără să-şi dea prea bine seama cum, are un chef nebun să verifice dacă informaţiile citite sînt complete şi mai ales corecte, iar dacă nu, să le conteste, să le dărîme. Adică să construiască.