Scientometria mănîncă omenia

Publicat în Dilema Veche nr. 1018 din 12 octombrie – 18 octombrie 2023
image

Cu cît mai puține informații, cu atît mai multe păreri. Și mai categorice.

E valabil și pentru puseele de opinie ce se abat periodic asupra spațiului public autohton în siajul evenimentelor e-du--ca-ționale anuale, precum evaluarea na-țională, Bac-ul sau ranking-urile in-ter-naționale ale universităților.

La cele din urmă stăm rău. Greu de spus dacă mai rău decît la rezultatele de la Bac sau de la testările internaționale de tip PISA. Mai că-ți vine să te întrebi, cu aceeași regularitate calendaristică, dacă stăm bine la ceva. La numărul de pre-mii Nobel pe cap de locuitor? La pro-duc-ția de înalt nivel tehnologic? La procentul de cetățeni care citesc cel pu-țin o carte pe lună? La calificările în UEFA Cham-pions League? Noroc cu bulgarii, că mai avem și noi cu cine ne război în statistici.

Legat de poziționarea universităților ro-mânești în topurile internaționale cele mai populare precum Academic Ranking of World Universities (ARWU), cu-nos--cut și ca Shanghai Ranking, QS (Quac--qua-relli Symonds) World University Rankings și Times Higher Educa-tion Ranking, în fiecare an se reiterează la noi mirări indignate.

La publicarea clasamentului Shanghai din vara aceasta, mai toate ziarele titrau știrea potrivit căreia „Nici o universitate din România nu mai face parte din Clasamentul Academic Ranking of World Universities“, punctînd ideea unui trend des-cendent al învățămîntului superior ro-mânesc, deși prezența acestuia în reputatul top, cel mai exigent barometru internațional, fusese palidă și înainte, cu un caracter mai degrabă accidental: Univer-sitatea „Babeș-Bolyai“ abia din 2017 încoace, cu scoruri, pe ansamblu, modeste, Universitatea din București cooptată încă și mai tîrziu, în 2019. 

Indicatorii folosiți în topul Shanghai spun destul de mult despre elitismul acestuia, în raport cu care universitățile românești nu prea au de ce să nutrească aspirații: numărul absolvenţilor instituţiei care au primit Premii Nobel sau Medalii Fields (10%), numărul cadrelor didactice ale instituţiei care au primit Premii Nobel sau Medalii Fields (20%), numărul celor mai citaţi cercetători (20%), numărul articolelor publicate în Na-ture and Science (20%), numărul articolelor indexate în Science Index-Expanded and Social Science Citation Index (20%). Nici măcar ultimul indicator, referitor la eficiența organzațională, cu o pondere de 10%, nu s-ar zice că avantajează uni-ver-sitățile proeminente de la noi: performanţa academică raportată la mărimea instituţiei, mai exact, la numărul de cadre didactice angajate permanent.

Remarc în treacăt că în opinia publică românească universitățile sînt percepute aproape exclusiv ca instituții de învățămînt, în vreme ce criteriile și indicatorii ARWU țintesc covîrșitor către rezultatele de excepție în cercetarea științifică. Premiile Nobel sau Fields nu se dau pentru orele de curs sau de seminar și nu fac pe cineva neapărat un profesor mai bun.

Una dintre marile dileme ale lumii aca-demice contemporane pe glob este cum să împace, în cadrul aceleiași in-sti-tuții, două misiuni sensibil diferite: lărgirea cunoașterii, cercetarea, pe de o parte, și formarea intelectuală a tinerilor, latura pedagogică, pe de cealaltă parte. În România, datorită îmbîcselii birocratice su-focante, tensiunea asta structurală a atins cote apoplectice. 

Un alt handicap în calea promovării u-nor universități românești în topurile in-ter-naționale îl constituie absența unor politici eficiente de încurajare a ex-ce-lenței. Atît la nivelul opiniei publice, cît și în interiorul universităților înseși puseele reformatoare se consumă mai degrabă în obsesia descurajării imposturii decît în sprijinirea excepționalității – pe care o pretinde, în chip vizibil, topul Shanghai. Întrebarea „Cum să facem să avem (și noi) nobeliști?“ e o întrebare de cu totul altă natură decît „Cum să facem să scăpăm de plagiatori/falsificatori/chiulangii/incompetenți?“. Din păcate, atît resentimentele comunitare, cît și presiunea eticilor profesionale au împins în prim-plan combaterea imposturii, ocultînd aproape total promovarea excelenței. 

Mă ocup de ani de zile de proiecte legate de etica și integritatea academică și nutresc convingerea fermă că un sistem de învățămînt nu poate deveni eficient atîta vreme cît nu e așezat pe fundamente etice solide. Cu toate acestea, nu mă sfiesc să declar că poziționarea în ARWU ține de un resort radical non-etic: ea se bazează pe principiul „Cine are va mai avea“, pe mecanisme de piață sau pe politici publice de concentrare a resurselor înspre zone cu potențial dovedit. Or, în România alocarea resurselor în învățămîntul superior s-a făcut, din 1990 încoace – despre cum a fost mai înainte nici nu mai vorbesc! –, permanent pe principii egalitariste, iar verdictul concurenței pe pia-ța diplomelor a fost în permanență viciat de același gen de politici „de miluială“, care au făcut ca opțiunea majoritară a potențialilor „clienți“ să fie către uni-ver-sități care ofereau diplome cu minimum de costuri, de efort și de capabilitate. Sistemul de finanțare „per capita“, în ra-port cu numărul de studenți, introdus în legislația românească la finele anilor ’90, a eșuat în premisa că sporul de a-trac-tivitate al unor universități le va întări financiar astfel încît să se transforme într-un factor esențial de creștere a ca-lității ofertei educaționale. Dimpotrivă, majoritatea universităților din țară s-au orientat către atitudini clientelare față de puterea politică distribuitoare a resurselor, pe de o parte, și, pe de cealaltă parte, către scăderea tot mai gravă a exigenței, pentru a fi pe placul unui număr cît mai mare de solicitanți.

Legea educației din 2011 a introdus o serie de principii privind finanțarea universităților „pe calitate“. Ele au rămas însă cuvinte pe hîrtie, nereușind să se concretizeze într-o formulă eficientă de implementare. Cel mai stînjenitor impediment, adăugat presiunilor egalitariste endemice, a fost lipsa de credibilitate a procedurilor interne de clasificare și ierarhizare a universităților, pentru a vedea „who’s who“ și cine ce merită. 

Participarea la astfel de „competiții“ e adesea resimțită ca un proces traumatizant, care duce, inevitabil, la o escaladare a birocrației, fără promisiunea vreunei recompense în caz de reușită. După primul exercițiu de evaluare comparativă a universităților din România, soldat cu tone de tipizate completate și agregate pe toate palierele, de la cadru didactic la departament, facultate, universitate și, în final, ministerul de resort, colegii de breaslă din Universitatea din București au încercat o imensă frustrare. Instituția lor se clasase – cum, de altfel, era întru totul previzibil – între primele din țară. „Și acum?“ – se întrebau mai toți. „Acum, nimic“ – era răspunsul care le sosea sub forma unei tăceri pioase. Îmi amintesc de o discuție cu unul dintre artizanii acestui prim exercițiu de analiză comparativă, un excelent profesionist și o minte scăpărătoare. „Și acum?“ – l-am întrebat la rîndu-mi. „Nu-s bani“ – mi-a răspuns laconic. „Dar un mic supliment de... libertate pentru cei care și-au dovedit priceperea?“ La asta se pare că nu se gîndise nimeni. 

Amintesc episodul pentru că, în me-moria mea, îl pun în relație cu o dis-cuție instructivă avută cu conducerea Uni-ver-sității din Köln. Și Germania, ca și alte multe țări europene, a trecut, în vremea din urmă, prin convulsii similare ale unei reașezări a sistemului, inclusiv printr-o acerbă bătălie pentru supremație între instituțiile de învățămînt superior com-ponente. Pentru cei de la Universitatea din Köln, „cîștigul“ suprem obținut din această bătălie a fost un statul legal dife-rențiat, care-i conferea o foarte largă autonomie.

De ce nu sînt universitățile din România în topurile internaționale? Există și un răspuns caustic la această întrebare: pentru că ele nu sînt universități. Termenul definitoriu pentru acest soi de instituție, autonomie, înscris cu generozitate în întreaga legislație post-decembristă, a devenit, treptat, vorbă goală, plutind stingher pe deasupra realității.

Aș vrea să mă refer, în rîndurile care urmează, la felul în care fenomenele descrise mai sus sînt percepute din unghiul profesorului disciplinei pe care o predau de decenii în universitate. Activitatea mea academică se integrează în domeniul științelor umaniste, specializarea „limbă și literatură română – limbă și literatură străină“ (i se spunea mai demult „filologie“), iar în cadrul acesteia în subdiviziunea studiilor literare, sub-subdiviziunea „literatură română“. 

Facultatea de Litere și, în cadrul ei, activitatea mea au fost, ca și alte facultăți sau specializări, sever afectate de tropismele învățămîntului românesc din ultimele decenii. Orientarea către criteriile unei „piețe educaționale“ a făcut ca trunchiul filologic tradițional să fie pus în inferioritate față de oferta mult mai atractivă pentru tineri a altor departamente nou înființate precum „Comunicare și relații publice“ și „Studii europene“. Cu timpul, atractivitatea acestor „noutăți“ s-a diminuat, odată cu saturarea pieței ocupaționale aferente. Pentru cei care, ca mine, se ocupau cu literatura română, s-a ridicat treptat un alt „inamic“ la orizont: scientometria, cu tendința tipic românească de a trece cu arme și bagaje de partea ultimului descălecător.

Ce înseamnă asta, concret? Înseamnă adoptarea unui model corporatist, bazat pe criterii de eficiență, potrivit căruia fiecare „unitate de producție“ – universitate, facultate, departament, program de studii, cadru didactic – este evaluată periodic pe baza unor indicatori prestabiliți și, teoretic vorbind cel puțin, „răsplătită“ în consecință. 

Ca filolog, chiar am instrumentele și orizontul de interpretare care să-mi facă posibilă înțelegerea întregului proces, pentru că, în esență, e vorba despre niște modalități de „cuantificare“, adică de traducere a unor aprecieri calitative – de felul „insatisfăcător“, „suficient“, „foarte bun“, „excepțional“ etc. – în cifre. 

Pentru disciplinele umaniste, grila scientometrică – cea pe care o aplică, în diverse formule, și ranking-urile internaționale, și o mulțime de normative interne – a dus, nu o dată, la distorsiuni de pomină. 

Pentru a pune cumva o barieră în calea imposturii academice a urcării unor persoane slab pregătite la nivelurile de sus ale carierei universitare s-a decis acum cîțiva ani, de pildă, obligativitatea satisfacerii unor „standarde minimale“ pentru înscrierea cuiva la un concurs didactic. Solicitantul trebuie să completeze niște formulare destul de complicate, prin care să arate că activitatea lui anterioară cumulează un punctaj suficient. Partea nostimă e că în multe situații s-a ajuns ca membrii comisiilor de concurs, cei care ar trebui să dea verdictul care dintre candidați e cel mai calificat pentru ocuparea postului, să nu mai aibă altceva de făcut decît să verifice dacă adunările din aplicații sînt corecte.

Și mai întristător este, din punctul meu de vedere, felul în care presiunea gri-lelor scientometrice afectează forma-rea tinerilor dedicați carierei academice. Ei tind să se tranforme, tot mai mult, în sîrguincioși și obedienți „adunători de puncte“, doritori să se evidențieze prin „îndeplinirea sarcinilor de plan“. Efi-cien-ța PR-ului personal tinde să ia locul curiozității pentru un subiect anume, vir-tuțile contemplative și reflexive sînt înlocuite de strategii praxeologice.

Noroc că disciplinele umaniste – nu mai vorbesc despre studiul literaturii române! – au o relevanță apropiată de zero în poziționarea unei universități într-un ranking de tipul ARWU, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla aceasta!

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.