Scientometria mănîncă omenia
Cu cît mai puține informații, cu atît mai multe păreri. Și mai categorice.
E valabil și pentru puseele de opinie ce se abat periodic asupra spațiului public autohton în siajul evenimentelor e-du--ca-ționale anuale, precum evaluarea na-țională, Bac-ul sau ranking-urile in-ter-naționale ale universităților.
La cele din urmă stăm rău. Greu de spus dacă mai rău decît la rezultatele de la Bac sau de la testările internaționale de tip PISA. Mai că-ți vine să te întrebi, cu aceeași regularitate calendaristică, dacă stăm bine la ceva. La numărul de pre-mii Nobel pe cap de locuitor? La pro-duc-ția de înalt nivel tehnologic? La procentul de cetățeni care citesc cel pu-țin o carte pe lună? La calificările în UEFA Cham-pions League? Noroc cu bulgarii, că mai avem și noi cu cine ne război în statistici.
Legat de poziționarea universităților ro-mânești în topurile internaționale cele mai populare precum Academic Ranking of World Universities (ARWU), cu-nos--cut și ca Shanghai Ranking, QS (Quac--qua-relli Symonds) World University Rankings și Times Higher Educa-tion Ranking, în fiecare an se reiterează la noi mirări indignate.
La publicarea clasamentului Shanghai din vara aceasta, mai toate ziarele titrau știrea potrivit căreia „Nici o universitate din România nu mai face parte din Clasamentul Academic Ranking of World Universities“, punctînd ideea unui trend des-cendent al învățămîntului superior ro-mânesc, deși prezența acestuia în reputatul top, cel mai exigent barometru internațional, fusese palidă și înainte, cu un caracter mai degrabă accidental: Univer-sitatea „Babeș-Bolyai“ abia din 2017 încoace, cu scoruri, pe ansamblu, modeste, Universitatea din București cooptată încă și mai tîrziu, în 2019.
Indicatorii folosiți în topul Shanghai spun destul de mult despre elitismul acestuia, în raport cu care universitățile românești nu prea au de ce să nutrească aspirații: numărul absolvenţilor instituţiei care au primit Premii Nobel sau Medalii Fields (10%), numărul cadrelor didactice ale instituţiei care au primit Premii Nobel sau Medalii Fields (20%), numărul celor mai citaţi cercetători (20%), numărul articolelor publicate în Na-ture and Science (20%), numărul articolelor indexate în Science Index-Expanded and Social Science Citation Index (20%). Nici măcar ultimul indicator, referitor la eficiența organzațională, cu o pondere de 10%, nu s-ar zice că avantajează uni-ver-sitățile proeminente de la noi: performanţa academică raportată la mărimea instituţiei, mai exact, la numărul de cadre didactice angajate permanent.
Remarc în treacăt că în opinia publică românească universitățile sînt percepute aproape exclusiv ca instituții de învățămînt, în vreme ce criteriile și indicatorii ARWU țintesc covîrșitor către rezultatele de excepție în cercetarea științifică. Premiile Nobel sau Fields nu se dau pentru orele de curs sau de seminar și nu fac pe cineva neapărat un profesor mai bun.
Una dintre marile dileme ale lumii aca-demice contemporane pe glob este cum să împace, în cadrul aceleiași in-sti-tuții, două misiuni sensibil diferite: lărgirea cunoașterii, cercetarea, pe de o parte, și formarea intelectuală a tinerilor, latura pedagogică, pe de cealaltă parte. În România, datorită îmbîcselii birocratice su-focante, tensiunea asta structurală a atins cote apoplectice.
Un alt handicap în calea promovării u-nor universități românești în topurile in-ter-naționale îl constituie absența unor politici eficiente de încurajare a ex-ce-lenței. Atît la nivelul opiniei publice, cît și în interiorul universităților înseși puseele reformatoare se consumă mai degrabă în obsesia descurajării imposturii decît în sprijinirea excepționalității – pe care o pretinde, în chip vizibil, topul Shanghai. Întrebarea „Cum să facem să avem (și noi) nobeliști?“ e o întrebare de cu totul altă natură decît „Cum să facem să scăpăm de plagiatori/falsificatori/chiulangii/incompetenți?“. Din păcate, atît resentimentele comunitare, cît și presiunea eticilor profesionale au împins în prim-plan combaterea imposturii, ocultînd aproape total promovarea excelenței.
Mă ocup de ani de zile de proiecte legate de etica și integritatea academică și nutresc convingerea fermă că un sistem de învățămînt nu poate deveni eficient atîta vreme cît nu e așezat pe fundamente etice solide. Cu toate acestea, nu mă sfiesc să declar că poziționarea în ARWU ține de un resort radical non-etic: ea se bazează pe principiul „Cine are va mai avea“, pe mecanisme de piață sau pe politici publice de concentrare a resurselor înspre zone cu potențial dovedit. Or, în România alocarea resurselor în învățămîntul superior s-a făcut, din 1990 încoace – despre cum a fost mai înainte nici nu mai vorbesc! –, permanent pe principii egalitariste, iar verdictul concurenței pe pia-ța diplomelor a fost în permanență viciat de același gen de politici „de miluială“, care au făcut ca opțiunea majoritară a potențialilor „clienți“ să fie către uni-ver-sități care ofereau diplome cu minimum de costuri, de efort și de capabilitate. Sistemul de finanțare „per capita“, în ra-port cu numărul de studenți, introdus în legislația românească la finele anilor ’90, a eșuat în premisa că sporul de a-trac-tivitate al unor universități le va întări financiar astfel încît să se transforme într-un factor esențial de creștere a ca-lității ofertei educaționale. Dimpotrivă, majoritatea universităților din țară s-au orientat către atitudini clientelare față de puterea politică distribuitoare a resurselor, pe de o parte, și, pe de cealaltă parte, către scăderea tot mai gravă a exigenței, pentru a fi pe placul unui număr cît mai mare de solicitanți.
Legea educației din 2011 a introdus o serie de principii privind finanțarea universităților „pe calitate“. Ele au rămas însă cuvinte pe hîrtie, nereușind să se concretizeze într-o formulă eficientă de implementare. Cel mai stînjenitor impediment, adăugat presiunilor egalitariste endemice, a fost lipsa de credibilitate a procedurilor interne de clasificare și ierarhizare a universităților, pentru a vedea „who’s who“ și cine ce merită.
Participarea la astfel de „competiții“ e adesea resimțită ca un proces traumatizant, care duce, inevitabil, la o escaladare a birocrației, fără promisiunea vreunei recompense în caz de reușită. După primul exercițiu de evaluare comparativă a universităților din România, soldat cu tone de tipizate completate și agregate pe toate palierele, de la cadru didactic la departament, facultate, universitate și, în final, ministerul de resort, colegii de breaslă din Universitatea din București au încercat o imensă frustrare. Instituția lor se clasase – cum, de altfel, era întru totul previzibil – între primele din țară. „Și acum?“ – se întrebau mai toți. „Acum, nimic“ – era răspunsul care le sosea sub forma unei tăceri pioase. Îmi amintesc de o discuție cu unul dintre artizanii acestui prim exercițiu de analiză comparativă, un excelent profesionist și o minte scăpărătoare. „Și acum?“ – l-am întrebat la rîndu-mi. „Nu-s bani“ – mi-a răspuns laconic. „Dar un mic supliment de... libertate pentru cei care și-au dovedit priceperea?“ La asta se pare că nu se gîndise nimeni.
Amintesc episodul pentru că, în me-moria mea, îl pun în relație cu o dis-cuție instructivă avută cu conducerea Uni-ver-sității din Köln. Și Germania, ca și alte multe țări europene, a trecut, în vremea din urmă, prin convulsii similare ale unei reașezări a sistemului, inclusiv printr-o acerbă bătălie pentru supremație între instituțiile de învățămînt superior com-ponente. Pentru cei de la Universitatea din Köln, „cîștigul“ suprem obținut din această bătălie a fost un statul legal dife-rențiat, care-i conferea o foarte largă autonomie.
De ce nu sînt universitățile din România în topurile internaționale? Există și un răspuns caustic la această întrebare: pentru că ele nu sînt universități. Termenul definitoriu pentru acest soi de instituție, autonomie, înscris cu generozitate în întreaga legislație post-decembristă, a devenit, treptat, vorbă goală, plutind stingher pe deasupra realității.
Aș vrea să mă refer, în rîndurile care urmează, la felul în care fenomenele descrise mai sus sînt percepute din unghiul profesorului disciplinei pe care o predau de decenii în universitate. Activitatea mea academică se integrează în domeniul științelor umaniste, specializarea „limbă și literatură română – limbă și literatură străină“ (i se spunea mai demult „filologie“), iar în cadrul acesteia în subdiviziunea studiilor literare, sub-subdiviziunea „literatură română“.
Facultatea de Litere și, în cadrul ei, activitatea mea au fost, ca și alte facultăți sau specializări, sever afectate de tropismele învățămîntului românesc din ultimele decenii. Orientarea către criteriile unei „piețe educaționale“ a făcut ca trunchiul filologic tradițional să fie pus în inferioritate față de oferta mult mai atractivă pentru tineri a altor departamente nou înființate precum „Comunicare și relații publice“ și „Studii europene“. Cu timpul, atractivitatea acestor „noutăți“ s-a diminuat, odată cu saturarea pieței ocupaționale aferente. Pentru cei care, ca mine, se ocupau cu literatura română, s-a ridicat treptat un alt „inamic“ la orizont: scientometria, cu tendința tipic românească de a trece cu arme și bagaje de partea ultimului descălecător.
Ce înseamnă asta, concret? Înseamnă adoptarea unui model corporatist, bazat pe criterii de eficiență, potrivit căruia fiecare „unitate de producție“ – universitate, facultate, departament, program de studii, cadru didactic – este evaluată periodic pe baza unor indicatori prestabiliți și, teoretic vorbind cel puțin, „răsplătită“ în consecință.
Ca filolog, chiar am instrumentele și orizontul de interpretare care să-mi facă posibilă înțelegerea întregului proces, pentru că, în esență, e vorba despre niște modalități de „cuantificare“, adică de traducere a unor aprecieri calitative – de felul „insatisfăcător“, „suficient“, „foarte bun“, „excepțional“ etc. – în cifre.
Pentru disciplinele umaniste, grila scientometrică – cea pe care o aplică, în diverse formule, și ranking-urile internaționale, și o mulțime de normative interne – a dus, nu o dată, la distorsiuni de pomină.
Pentru a pune cumva o barieră în calea imposturii academice a urcării unor persoane slab pregătite la nivelurile de sus ale carierei universitare s-a decis acum cîțiva ani, de pildă, obligativitatea satisfacerii unor „standarde minimale“ pentru înscrierea cuiva la un concurs didactic. Solicitantul trebuie să completeze niște formulare destul de complicate, prin care să arate că activitatea lui anterioară cumulează un punctaj suficient. Partea nostimă e că în multe situații s-a ajuns ca membrii comisiilor de concurs, cei care ar trebui să dea verdictul care dintre candidați e cel mai calificat pentru ocuparea postului, să nu mai aibă altceva de făcut decît să verifice dacă adunările din aplicații sînt corecte.
Și mai întristător este, din punctul meu de vedere, felul în care presiunea gri-lelor scientometrice afectează forma-rea tinerilor dedicați carierei academice. Ei tind să se tranforme, tot mai mult, în sîrguincioși și obedienți „adunători de puncte“, doritori să se evidențieze prin „îndeplinirea sarcinilor de plan“. Efi-cien-ța PR-ului personal tinde să ia locul curiozității pentru un subiect anume, vir-tuțile contemplative și reflexive sînt înlocuite de strategii praxeologice.
Noroc că disciplinele umaniste – nu mai vorbesc despre studiul literaturii române! – au o relevanță apropiată de zero în poziționarea unei universități într-un ranking de tipul ARWU, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla aceasta!
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
