Sărăcie, bogăție și judecată morală
Aș începe amintind o vorbă a lui Michael Munger, economist şi filozof, profesor la Duke, care a spus că trăim într-o epocă în care problema nu e că avem multe întrebări fără răspuns, problema e că avem multe răspunsuri fără întrebări. Şi vreau să vă avertizez că nu am prea multe răspunsuri. Cu riscul să vă dezamăgesc, nu am multe răspunsuri de oferit. Eu încerc să explorez o temă spinoasă și să identific mai corect întrebările.
În Teoria sentimentelor morale, cartea lui Adam Smith pe care multă lume o citează şi puţină lume o citeşte, se spune la un moment dat: „Simpla lipsă a avuţiei, simpla sărăcie (the mere, poverty), stîrneşte foarte puţină compasiune”. Sună, deja, un pic straniu. Smith, în continuare: „Lamentările sărăciei sînt mai degrabă potrivite ca obiect al dispreţului decît al solidarităţii (fellow feeling). Ne displace cerşetorul şi, chiar dacă tînguirea sa va stoarce de la noi o donaţie, nu va fi aproape niciodată obiectul unei compătimiri profunde”.
Şocant! Pare să fie o totală lipsă de sensibilitate a acestui autor la problema sărăciei. De altfel, acest tip de citate au fost invocate adesea în istoria gîndirii politice pentru a arăta că gîndirea liberal-clasică este total insensibilă, de nu chiar mai rău, la problema sărăciei. Liberalii au această problemă majoră de PR: nu se ocupă de problema sărăciei, nu sînt sensibili la săraci. Și voi formula acum o primă întrebare: sînt liberalismul și Adam Smith insensibili la problema sărăciei? Şi răspunsul, în care personal cred cu tărie, este nu. Dimpotrivă. Adam Smith, a scris Avuţia naţiunilor pentru a rezolva problema sărăciei. În Avuţia națiunilor, el spune cum trebuie organizată societatea și economia astfel încît să nu mai moară oamenii de foame. În Scoţia și mai ales în Irlanda celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, cam o dată la zece ani apărea cîte o foamete care ducea la dispariţia fizică a unui procent important din populaţie. Şi, în mod misterios, în Anglia nu se întîmpla asta. Iar Adam Smith, profesor de filozofie morală în Scoţia, se întreabă: de ce? Şi ajunge să scrie Avuţia naţiunilor.
Pentru a vedea mai bine răspunsul lui Smith este bine să-l punem în paralel cu Iluminismul francez, care a fost foarte preocupat de sărăcie. O să invoc un singur autor, Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, cunoscut ca marchizul de Condorcet, o figură foarte importantă a Iluminismului francez. Puțin înainte ca Revoluţia să-şi ucidă propriii fii, adică și pe el, Condorcet a scris Schiţa unui tablou istoric al progresului minţii umane. Ideea lui Condorcet este tipică pentru iluminiştii francezi: problemele societăţii umane, şi ne referim aici mai ales la sărăcie, se rezolvă printr-un plus de cunoaştere. Credem cu tărie în puterea raţiunii, raţiunea ne va ajuta, ştiinţa ne va ajuta şi, la un moment dat, cînd vom avea suficientă cunoaştere despre societate, despre oameni, despre natură, despre tehnologie, toate problemele se vor rezolva de la sine. Cînd? Într-un viitor indefinit. Ultima parte a lucrării lui Condorcet este o utopie minunată despre o lume în care ne-ar plăcea tuturor să trăim, cu siguranţă – o lume în care vom trăi matusalemic, în care nu va mai exista nici o persoană săracă, nu va mai suferi nimeni, nu vom mai avea conflicte între noi, pentru că, nu-i aşa, conflictele sînt iraţionale. În esenţă, răspunsul Iluminismului francez la problema sărăciei este: problema sărăciei se rezolvă prin cunoaştere.
Răspunsul lui Adam Smith, prin comparație, este ceva mai brutal. El este scoţian. Smith spune că problema sărăciei se rezolvă cu bani, cu avuţie. Singurul mod de a rezolva problema sărăciei este generarea avuţiei. Acum, după ce v-am dat acel citat din Adam Smith care sună atît de şocant, e bine să ştiţi că el spune de multe ori lucruri foarte diferite. La un moment dat, el spune că privaţiunile și sărăcia au efectul devastator de a lăsa oamenilor foarte puţin timp și foarte puţină energie pentru simpatie. Simpatia este un concept foarte important la Smith, care-l vede ca pe un amestec de empatie, compasiune și solidaritate.
Ţineţi minte, vă rog, discuţia asta, pentru că acum vom sări la cu totul altceva. Dacă aţi studiat un pic de etică în liceu sau în facultate, aţi auzit probabil de deontologism, de Kant, de utilitarişti. Pentru toate aceste teorii morale care ţin de high theory, condiţiile materiale (bogat, sărac, statutul economico-social i-am zice azi) nu sînt un temei ale valorii morale. Ce ne spune în esenţă deontologismul este că acţiunea morală este aceea pe care o facem din datorie, din respect pentru legea morală și nu din înclinaţie. Iar în înclinaţii, în această categorie, sub această umbrelă numită „înclinaţii”, Kant înghesuie sentimente, porniri, prejudecăţi, interese etc. Or, compasiunea, de exemplu, e o înclinaţie. Şi Kant face următoarea observaţie: cînd dai bani cerşetorului din compasiune, din milă, acţiunea ta nu are o valoare morală specială, pentru că nu ai făcut acest lucru din respect pentru legea morală.
Utilitariştii – ei sînt cealaltă mare teorie standard în această clasă de high theories – se uită, de exemplu, la fericirea totală din societate, la fericirea agregată. Şi există o faimoasă frază atribuită lui Bentham de John Stuart Mill pe care nimeni n-a reuşit să o găsească în opera lui Bentham ca atare, dar pe care o ştim cu toţii ca „dictonul lui Bentham”: „Toată lumea contează ca unul, nimeni nu contează mai mult de unul” (everybody should count as one, nobody as more than one). Și nimeni nu contează mai puțin decît unul. Valoarea morală a oricărei persoane este identică în calculul utilitarist. Valoarea morală a unei persoane defavorizate, dezavantajate, dintr-o categorie care se află în această situaţie, nu este în nici un caz mai mică decît a oricui altcuiva. Vedem, deci, că ceea ce numim condiţii materiale de viață sînt irelevante pentru aceste high theories. Și a venit vremea să formulez o nouă întrebare: dar oare ce se întîmplă între timp în lumea reală? Ei bine, în lumea reală se întîmplă ceva foarte diferit. În lumea reală, aparent sărăcia și bogăţia devin temeiuri pe care oamenii le folosesc cînd fac judecăţi morale. Există judecăţi morale implicite legate de sărăcie. Folosesc judecăţi morale implicite, iarăşi, ca un echivalent românesc imperfect pentru termenul englezesc „biase/biased”. Avem deopotrivă biase-uri negative şi pozitive legate de sărăcie. Sînt mai mult cercetate empiric cele negative decît cele pozitive, dar există şi acestea. De pildă, „sărac și cinstit” – este o asociere pe care o facem automat. La fel, „bogat şi corupt”. Ca în acel faimos moment biblic în care Iisus spune că mai curînd va trece o cămilă prin urechile acului decît bogatul prin porțile Împărăției lui Dumnezeu. Pare iarăşi o judecată morală implicită pozitivă legată de sărăcie pentru că judecata morală implicită faţă de bogăţie este negativă.
„L-a împins sărăcia”, spun unii ca pe o scuză, ca pe o circumstanţă cel puţin atenuantă, în fața unor fapte pe care nu le-am accepta dacă nu le-ar face un om sărac, dar care sînt aproape scuzabile dacă autorul este un om sărac. Şi aceste judecăţi morale implicite pozitive legate de sărăcie îşi găsesc foarte bine un ecou în teorie. Hugo Grotius, de pildă, o figură absolut covîrşitoare, meritele lui la consolidarea culturii politice şi juridice occidentale pot fi cu greu supraestimate, teoretizează ceva numit „o clauză a utilizării inocente sau nevinovate” în materia proprietății. Dau un exemplu: să presupunem că vaporul pe care călătoreați s-a scufundat, aţi supravieţuit cîteva zile în ocean agăţaţi de o scîndură şi aţi ajuns la un ţărm. Pe țărm este livada mea de meri. Sînteţi după cîteva zile în care nu ați mîncat nimic. E evident că ați dat de o livadă cultivată, adică de pomi care aparțin cuiva. Se întreabă Grotius: aveţi dreptul să vă potoliţi foamea cu mere din livada mea, fără ca asta să fie o încălcare a regulilor morale sau a regulilor dreptăţii? Bineînțeles că da! E o utilizare inocentă.
David Hume, un alt autor care e unul din eroii mei intelectuali, dă la un moment dat un exemplu și mai puternic: să presupunem că e o foamete într-un oraş şi un locuitor al orașului are un hambar plin de grîne pe care nu vrea să le pună la dispoziţia concetăţenilor săi. Ar avea primăria dreptul să confişte acele grîne şi să rezolve foametea? David Hume răspunde de asemenea, ca şi Grotius, da, fără ezitare, fără discuţie. După mine, acest tip de răspunsuri pe care le dă teoria morală sînt doar nişte rafinări ale aceluiaşi tip de intuiţie, care stă în spatele expresiei „l-a împins sărăcia” pentru a oferi circumstanţe atenuante unei acţiuni.
Dar vă propun să-i presăm un pic pe Grotius și pe Hume. Pare că în aceste exemple pe care le-au dat este evident că sărăcia devine un soi de temei pentru o excepţie sau pentru o judecată morală, dar este, de fapt, sărăcie acolo? Dacă ne uităm mai bine, o să vedem că acest tip de teorii, cum ar fi clauza utilizării inocente, nu sînt despre sărăcie, ci despre pericole, despre vulnerabilitate, despre situaţii excepţionale.
Există, însă, și judecăţile morale implicite negative legate de sărăcie. Din păcate, mult mai multe. Vă rog să vă imaginaţi următorul scenariu: o serbare școlară. Vin părinţii, bunicii, rudele fiecărui copil, mai puțin în două cazuri. Părinţii unui copil sînt, respectiv, profesor universitar şi CEO al unei mari corporaţii. Ei n-au ajuns la serbare. Părinţii celui de-al doilea copil sînt şomeri sau zilieri. Nici ei n-au ajuns la serbare. Cum credeţi că va fi judecata morală implicită legată de absenţa celor două seturi de părinţi? Avem studii care arată că, foarte probabil, vom zice așa: „Primul set de părinți au avut motive serioase de absenţă, sînt oameni ocupați, cu responsabilități, e ceva important ce i-a împiedicat să participe la serbare. Cu siguranță, ei valorizează educaţia copiilor lor, au grijă de ei, dar acum nu au putut veni. Cît privește al doilea set de părinți, șomeri sau zilieri, pe ăştia nu-i interesează educația copiilor lor, îşi lasă copilul de izbelişte, n-au venit pentru că își neglijează copilul”. O să fac apel la un artificiu des întîlnit la filozofi – Hobbes e unul dintre ei. Pentru zece secunde uitaţi-vă în sufletul dvs. şi spuneţi-vă dacă, fiind la serbarea copilului dumneavoastră la şcoală şi observînd lipsa acestor seturi de părinţi, n-aţi face această judecată. Studiile arată că, cel mai probabil, oricare dintre noi ar face-o.
Acum, să ne întoarcem la Adam Smith și la cerşetorul care ne dezgustă. În 2006, Lasana Harris şi Susan Fiske de la Princeton au organizat următorul experiment. Folosind rezonanţă magnetică nucleară funcţională pentru a avea o imagine asupra activităţii creierului, participanţilor la studiu li se arătau poze cu evident foarte bogaţi şi evident foarte săraci. Cel mai puţin interesant lucru care s-a întîmplat a fost că două treimi dintre participanţi au recunoscut la debriefing că au resimţit dezgust cînd au văzut pozele cu persoanele sărace. Exact ce părea să ne spună Adam Smith. Dar mai interesant și mai grav este că, atunci cînd au văzut pozele cu persoanele bogate, la majoritatea participanţilor s-a văzut pe ecrane cum s-a activat imediat cortexul prefontal, asociat cu cogniţia, inclusiv cu capacitatea de a recunoaşte membri ai speciei tale. Cînd vedeau poze cu săraci, se activau mai curînd zonele asociate cu reacţii emoţionale de dezgust, iar cortexul tăcea mîlc. Cred că este o problemă foarte serioasă legată de intuiţiile noastre morale.
Și iar întreb: ce ne facem cu tensiunea dintre teoria morală înaltă, care ne spune că valoarea morală nu depinde de condițiile materiale de viață, şi judecăţile morale implicite pe care le-am descris? Judecăţile morale implicite, din toate exemplele pe care vi le-am dat, par să nu-i dea dreptate lui Adam Smith pînă la capăt, pentru că aţi văzut că există şi valorizări pozitive ale sărăciei, nu doar negative. Dar, în același timp, par să ne arate că, într-adevăr, statutul de sărac sau de bogat al unui om intră în judecăţile noastre morale care-l privesc, deși n-ar trebui să intre. La întrebarea aceasta mi-ar plăcea să am un răspuns bun, dar, din păcate, nu am.
Mi-aduc aminte de o poveste din Vieţile şi doctrinele filosofilor de Diogenes Laertios, despre un personaj fascinant, un sofist pe care-l chema Prodicos, care e un soi de inventator al universităţii private. El avea două tipuri de lecţii: lecţia de 2 drahme şi lecţia de 20 de drahme. Lecţia de 2 drahme era probabil mai aproape de ceea ce se predă azi la „fabricile de diplome”, iar lecţia de 20 de drahme era pentru avansaţi. Şi, zice biograful, la un moment dat Aristotel a fost confruntat cu unele obiecţii și ar fi zis: „Dacă aş fi avut 20 de drahme să-i dau lui Prodicos, aş fi ştiut să răspund, dar am făcut doar lecţia de 2 drahme”. Așa și eu, dacă aş fi făcut lecţia de 20 de drahme, aş fi avut şi eu un răspuns, dar, din păcate, nu am un răspuns, am întrebarea: cum rezolvăm această tensiune? Poate cu un nou tip de teoretizare morală care să plece mai mult de la experienţele şi judecăţile morale reale...
Emanuel Socaciu este conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București și prodecan al acestei facultăți. Este unul dintre fondatorii Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
* Acest text reprezintă versiunea scrisă a unui fragment din conferința susținută de autor în cadrul Conferințelor „Dilema veche” care au avut loc la Cluj Napoca în zilele de 14, 15 si 16 septembrie. Inevitabil, trecerea de la versiunea orală la forma scrisă a impus editarea materialului.
