Șapte pași pentru a deveni structuralist
Deşi urăsc reţetarele profesionale de orice tip şi ştiu foarte bine că, mai devreme sau mai tîrziu, pînă şi lumea academică recunoaşte faptul că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, propun, în cele ce urmează, calea cea mai accesibilă de apropiere către structuralismul de manual, sintetizat pe gustul şi înţelegerea neofiţilor. Cum se ştie deja că ontogeneza repetă filogeneza, asumarea structuralismului în plan personal devine cu atît mai intensă şi pasională cu cît evenimentele din viaţa tînărului cercetător corespund grosso modo etapelor istorice care au modelat afectările paradigmei ştiinţifice.
1) Mai întîi, trebuie specificat faptul că, în cadrul unei selecţii naturale discriminatorii, vocaţia structuralistă apare mai cu seamă în cazul indivizilor cu aptitudini tehnice deosebite, cei care ştiu repara micile defecţiuni din propria casă, reasambla mecanisme complicate, descîlci noduri electrice fără a se curenta. Dacă nenorocul face să fiţi născuţi printre oamenii cu înclinaţii artistice, dedaţi la reverii evazioniste sau pierduţi doar cu ochii în soare, se impune cu necesitate o puternică dezamăgire amoroasă, cu cît mai traumatică cu atît mai eficientă. Scopul acesteia ar fi eliminarea sensibilităţii emoţional-intuitive, eradicarea impresionismelor în favoarea unei obiectivităţi ştiinţifice, ferite de riscurile unei intentional fallacy sau, mai grav, ale unei affective fallacy.
2) În urma unei anestezieri eficiente a propriei sensibilităţi deziderative, al doilea pas presupune instaurarea unei perspective sincrone. Trebuie să blocaţi sau să opriţi toate ceasurile din casă: minutare, afişaje electronice pe computer sau televizor, calendare, agende, pendule, programe TV. Încercaţi să gîndiţi lumea în stop-cadru, să rămîneţi prinşi într-o fotografie, să gîndiţi totul în minunata nemurire a unei secţiuni transversale, precum imaginea rădăcinilor disecate din manualele de botanică. Lumea încremeneşte într-un limb citostatic. Aveţi de ales între palatul Crăiesei Zăpezii sau castelul Vrăjitoarei Albe din Narnia.
3) O dată ce criogenizarea e completă, deschideţi ochii şi priviţi cu atenţie în jur. Nu uitaţi că unicul simţ al structuralismului este vederea, privirea care reuneşte în aceeaşi imagine fotografică obiecte disparate în timp şi spaţiu. Nu vă speriaţi dacă simţiţi şerpi mişcîndu-se prin păr, e foarte normal: vă împărtăşiţi doar din privirea pietrificatoare a Meduzei. Exersaţi-vă puterea: traduceţi orice imagine organică în corespondentul ei mecanic. Bunăoară, celebrul vers al lui Walt Whitman – „I am large, I contain multitudes“ – va fi lecturat în următorii termeni: eul e un sistem complex tensionat prin două arcuri (metonimie şi sinecdocă). Nu vă interesează fiziologia, ci anatomia, nu mişcarea unui corp, ci structura unui sistem. Priviţi-vă semenii, dincolo de haine, dincolo de mirajul nudităţii, căutaţi oasele!
4) Demontaţi tot ceea ce poate fi demontat. Dacă în copilărie nu v-aţi stricat iremediabil jucăriile, este timpul să o faceţi. Scoateţi capetele păpuşilor, roţile maşinuţelor, demontaţi maşinile de tocat carne, de stors roşii, de sfărîmat nuci, apoi treceţi cu asiduitate la electrocasnice. Nu uitaţi de ceasuri! Dacă vă ţin puterile şi nu sînteţi slabi de înger, participaţi la cursurile de anatomie ale Facultăţii de Medicină. Nimic nu vă poate pregăti mai bine pentru o analiză structuralistă decît disecţia.
5) Odată ce aveţi toate bucăţile componente împărţite pe categorii, începeţi şi faceţi, în privinţa tuturor, exerciţiul asemănărilor şi deosebirilor reciproce. Nu uitaţi că nici un şurub nu este important în sine, ci doar în calitatea sa de piesă componentă a unui mecanism, înzestrată cu un anumit rol de prindere, presare, respingere etc. De aici, glosaţi în marginea constituirii fiecărui mecanism în parte prin conjugarea tuturor rolurilor atribuite elementelor componente. Dacă vă entuziasmează foarte mult această practică, este bine să diversificaţi înspre exerciţii comparatiste mai ample precum: „Ipostaze ale piuliţei în aparatele electrocasnice“. La nivelul titlurilor vă puteţi permite licenţe poetice, de pildă: „Cruzimea perfectă a dimineţii – anamorfoze ale disfuncţiei sistemului de prindere C3 în aparatele de cafea“.
6) Aduceţi-vă aminte că doar cercetătorii mediocri respectă întru totul regulile paradigmei ştiinţifice. Ca să fiţi originali şi interesanţi, trebuie să constataţi disfuncţii, incongruenţe, ineficienţe procedurale. E important să vă puneţi din cînd în cînd întrebări în privinţa corectitudinii modului în care lucraţi. Nu se ştie niciodată cînd, peste ani şi ani, te miri cine vă va descoperi drept precursorii geniali ai unui nou curent. Sau cînd istoria vă va consemna ca fiind de-a drepul... post-structuralişti.
7) Este bine să ştiţi că, după ani sau zeci de ani de practică structuralistă, vă aşteaptă Valea Plîngerii. Veţi pune mîna pe telefon şi veţi forma un număr pe care l-aţi crezut uitat de multă vreme. Vă veţi aminti de o cameră luminoasă. Veţi încerca să scrieţi proză. Veţi şti că, în ciuda practicii excelente şi ireproşabile pe meterezele structuralismului, lumea cu amintirile şi textele ei e cît se poate de vie şi, tocmai pentru că e vie, moare. Timpul a trecut, veţi constata într-o bună zi, cu chipul îmbătrînit şi consternat, ca o oglindă în care uiţi să te priveşti, atunci cînd pleci în grabă.
Ovidiu Mircean este asistent la catedra de Literatură comparată a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În prezent, este bursier doctorand la Paris.
