Şanse egale la speranţă
Dacă înainte de â89 persoanele cu handicap erau considerate oficial o ruşine pentru "prea multilateral dezvoltata" societate românească - motiv pentru care s-a preferat ignorarea problemelor cu care acestea se confruntau -, acum, la 17 ani de la Revoluţia în care toţi românii şi-au pus speranţa într-o viaţă mai bună, lucrurile nu s-au schimbat în totalitate. Speranţa că Revoluţia din decembrie â89 le va aduce persoanelor cu dizabilităţi aceleaşi drepturi la educaţie, cultură, muncă, informare, ca şi persoanelor valide, avea să fie spulberată la fel de uşor cum s-a aprins. Încet, încet, am revenit cu picioarele pe pămînt, ajungînd la concluzia că, indiferent cît s-ar strădui, indiferent cîte studii, cîte competenţe profesionale sau cîte opere artistice ar avea, persoanele cu handicap sînt marginalizate, ele fiind nevoite să lupte, de cele mai multe ori, nu doar cu propria lor condiţie existenţială, ci şi cu mentalităţile societăţii în care trăim, pentru a-şi cîştiga existenţa. De cealaltă parte, televiziunile, radioul, presa scrisă şi chiar aleşii noştri se bat cu pumnul în piept, trăgînd semnale de alarmă cum că ar trebui făcut ceva pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al persoanelor cu dizabilităţi. E drept: trebuie făcut ceva, dar de către cine? Cîţi dintre cei care pledează public în favoarea acestor oameni au fost în stare să ofere un loc de muncă unuia dintre ei? Cîţi dintre patronii grandioaselor televiziuni în ale căror rubrici de ştiri apar informaţii - zic ei - senzaţionale, despre oamenii cu nevoi speciale, au angajat un jurnalist în scaun cu rotile sau nevăzător? Cîţi dintre primarii care în campaniile electorale promiteau marea cu sarea au accesibilizat străzile pentru a crea independenţă persoanelor cu handicap, în deplasare? Răspunsul, pe care deja îl cunoaşteţi, este cu atît mai îngrijorător cu cît ne apropiem de intrarea în Uniunea Europeană. Este strigător la cer ca la început de secolul XXI, nevăzătorului, care dovedeşte că îşi poate achita ratele, să nu i se acorde credit de către bănci! Sau să i se ceară să apeleze la o autorizaţie notarială pentru care este nevoit să plătească o taxă în plus, faţă de o persoană validă ce nu necesită respectiva autorizaţie pentru a obţine banii! Este foarte adevărat că majoritatea băncilor care refuză să acorde credite nevăzătorilor sînt private, la fel ca angajatorii ce ignoră competenţele persoanei cu handicap, în favoarea uneia valide care, chiar dacă nu este atît de eficientă, cel puţin poate fi multifuncţională. Dar nici instituţiile statului român nu dau dovadă de mai multă toleranţă faţă de aceste persoane! Cu cîţiva ani în urmă, de pildă, m-am confruntat cu refuzul accesului la examenul pentru postul de masor, din partea conducerii Clinicii de Geriatrie de la Otopeni, pe motiv că sînt nevăzătoare... Asta, în condiţiile în care, de la Buenos Aires la Vladivostok şi de la Toronto la Cambera via Bujumbura, deci inclusiv în România, masajul medical este o profesiune tradiţional-specifică nevăzătorilor, iar eu urmasem cursurile postliceale de profil. Şi dacă statul român nu apără, în egală măsură, drepturile cetăţenilor săi, atunci cine ar trebui să o facă? Nu e de mirare aşadar că, în singura emisiune de televiziune dedicată persoanelor cu handicap, găzduită de Etno TV, numerele de telefon sînt afişate pe ecran şi nu rostite, luîndu-i astfel nevăzătorului posibilitatea de a intra în legătură cu realizatorii, posibilitate pe care, atît hipoacuzicii, cît şi persoanele cu handicap locomotor o au. La urma urmei, nu este vorba decît de o televiziune particulară, condusă de către o persoană cu handicap locomotor, şi nu orb... Şi dacă orbii sînt discriminaţi la televizor, persoanele cu handicap locomotor au şi ele îngrădirile lor! De exemplu, la alegerile din 2004, în timp ce eu am putut să aplic ştampila de vot pe buletin cu ajutorul însoţitorului, o persoană în scaun cu rotile s-a plîns că instituţia la care era arondată să îşi exercite dreptul la vot nu a fost dotată cu rampă de acces. A fost nevoită să facă, resemnată, cale întoarsă, sub privirile pline de milă ale trecătorilor ce se întorceau de la urne. Aşadar - după cum se poate observa - şanse egale nu există nici între persoanele cu handicap, darămite între persoanele valide şi cele cu nevoi speciale. Cu toate acestea, speranţa noastră, a persoanelor cu dizabilităţi, nu s-a stins încă. Nu acum, cînd una dintre cele mai bune legi menită să protejeze şi să promoveze drepturile persoanelor cu handicap este pe punctul de a fi pusă în aplicare. Şi unde mai punem că, şansele pentru ca ea să fie corect aplicată sînt destul de mari, ţinînd cont că Uniunea Europeană bate la uşă, pregătită fiind să se transforme într-un cîine de pază - sperăm noi - vigilent. La urma urmei, speranţa, nu doar că moare ultima, dar oferă şi şanse egale pentru toată lumea... Aşa că, mergem înainte cu şanse egale la speranţă!
