„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Cum arată o zi de vară din viața unui cercetător?
Sînt zile de vară în care cutreierăm din zori și pînă ce soarele apune – păduri și munți, văi și lunci, rîuri și lacuri – în căutarea vieții. Insecte, melci, scoici, amfibieni și reptile, păsări, mamifere mici și mari îți pot umple lesne o zi de căutări. Ploi sau soare arzător, vînt sau ceață, pericole fel de fel nu ne pot determina să renunțăm. Acolo, în mijlocul naturii sălbatice, noi, naturaliștii, ne simțim acasă.
Sînt, de asemenea, zile de vară în care, alături de cei mici sau mari, povestim la muzeu, în inima Bucureștiului. Uneori îi rog pe vizitatorii noștri să facă un exercițiu de imaginație, să își închipuie că se transformă într-o ființă extraterestră și ar dori să afle mai multe despre planeta pe care tocmai au aterizat. Care ar fi oare locul unde ar putea merge și din care ar putea afla cît mai multe despre planeta pe care tocmai au aterizat? Cea mai potrivită alegere ar fi un muzeu de istorie naturală, un adevărat jurnal al evoluției vieții pe planetă.
Sînt, de asemenea, zile de vară în care te întrebi unde a fugit timpul atunci cînd îl petreci în laboratorul de genetică sau în fața binocularului, la determinat animale, etichetat sau aranjat în colecție.
Cît de surprinzătoare mai poate fi natura pentru un specialist?
Pînă nu demult, oamenii se gîndeau la planeta noastră ca la ceva infinit: cei mai înalți munți erau încă nemăsurați, abisurile oceanice încă neexplorate, iar sălbăticia se simțea în jungle și în pădurile ecuatoriale. În prezentul nostru, Naturaa fost cartografiată pe de-a-ntregul și sîntem din ce în ce mai îngrijorați de scăderea drastică a resurselor. Ecosistemele și speciile de plante și animale dispar cu cea mai ridicată rată din ultimii 65 de milioane de ani. Ne aflăm, după părerea specialiștilor, în a șasea perioadă de extincție globală. Surprinzător este faptul că nu ne oprim. Trec peste noi pandemii, catastrofe naturale, războaie și tot felul de conflicte și omenirea pare pornită pe calea autodistrugerii. Cu toate acestea, Natura surprinde și reușește să reconstruiască, să repare într-o proporție mai mică sau mai mare ceea ce noi, oamenii, reușim să distrugem. Este extraordinară capacitatea Naturii de a se vindeca, dacă este lăsată. Din păcate, de prea puține ori se întîmplă așa – pentru că distrugem habitate naturale și le transformăm în zone rezidențiale, industriale sau monoculturi, cu avantaje imediate pentru omenire, dar pierderi inimaginabile pe termen lung pentru planetă.
Ce vă mai entuziasmează cînd vine vorba de plante și animale?
Entuziasmul meu este raportat la Natura pe care o percep ca pe un sanctuar și un tărîm al aventurii fără margini, asemenea unui copil. Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate. Fiecare ieșire în natură te încarcă pozitiv și șterge din negativitatea acumulată din viața cotidiană. Sînt fascinată de vreo cîțiva ani de orhideele sălbatice din flora noastră spontană. La fiecare final de vară și primăvară, atunci cînd cutreier munți și văi, caut aceste mici frînturi de gingășie, pentru a le privi și a le fotografia. Dintre animale, am iubit întotdeauna reptilele, șopîrlele și șerpii sînt printre animalele mele favorite. Din punct de vedere profesional, nu le caut activ, eu studiez moluște – scoici și melci –, dar mare îmi e bucuria cînd apuc să văd cîteva tîrîtoare în timpul deplasărilor pe teren. Și ele cred că au aflat că le iubesc și mă recompensează cu prezența lor, uneori chiar cînd mă aștept mai puțin.
Vedeți mulți copii în timpul anului la muzeu. Cum le transmiteți dragostea pentru natură?
Cred că cei mai mulți și cei mai fideli vizitatori ai noștri sînt copiii. Muzeele de istorie naturală, în general, par a fi locul ideal unde un copil începe să acumuleze noțiuni, să își potolească din curiozitatea specifică copilăriei. Pentru mulți dintre noi, copiii de ieri, de azi sau cei de mîine, muzeele de istorie naturală sînt un „starting point” pentru o pasiune sau, de ce nu, chiar o viitoare meserie.
Din punctul de vedere al cercetătorului de muzeu, lucrul cu cei mici este mereu o provocare. Este nevoie să ne înțelegem bine micuții vizitatori pentru ca expozițiile noastre, programele educative și atelierele să fie interesante și atractive pentru ei. Nu trebuie să uităm: copiii cu care lucrăm astăzi vor fi vizitatorii adulți și instruiți de mîine.
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
E.O. Wilson, unul dintre cei mai mari entomologi și naturaliști care s-au ivit după Charles Darwin, a vorbit și a scris mult despre biofilie, pe care a descris-o ca fiind abilitatea înnăscută a ființelor umane de a iubi Viul, natura cu ale ei peisaje, plantele și animalele. Wilson vede această biofilie ca pe o afinitate puternică a minții umane pentru lumea naturală. Și este suficient să ne amintim cît de prezentă este lumea vie în artă și în etnografie sau despre cum alegem să trăim pe cît este posibil într-un colț de natură sau pe malul unei ape. Wilson nu încearcă să ne impună biofilia ca pe o teorie științifică coerentă, ci doar remarcă faptul că nu sîntem programați nici evolutiv, nici cultural să trăim fără Natură. Mai devreme sau mai tîrziu, o căutăm.
Se vorbește de „digitalizarea” tinerelor generații. Cum se văd din interacțiunea voastră cu ei lucrurile? Se entuziasmează la fel?
În opinia mea, digitalizarea este o obligație a acestor timpuri. Eu asociez digitalizarea cu un acces sporit la informație și la cunoaștere în general. Muzeul este un loc în care se face educație informală. Accesul la muzeu, în cazul Muzeului „Antipa“, este la îndemîna celor ce ajung cu familia, clasa/școala sau într-o excursie. Această nouă posibilitate de a ajunge la copii pasionați printr-un singur click cred că reprezintă un mare avantaj.
Nu vreau să afirm că o experiență digitală poate înlocui sentimentul unei întîlniri directe cu un exponat de muzeu. Dimensiunile sînt realmente copleșitoare, dacă ne amintim cum a fost prima întîlnire cu o balenă sau cu un elefant, mamut sau dinozaur într-o sală de expoziție a unui muzeu. Sînt exponate emblematice, în fața cărora fiecare dintre noi, copii mai mari sau mai mici, ne emoționăm. Nu trebuie să lăsăm tehnologia să stea în calea experienței, dar nici nu trebuie să o abandonăm. Dacă le folosim într-un mod echilibrat, nu vom avea decît beneficii de pe urma utilizării dispozitivelor electronice. Un dispozitiv GPS sau o cameră performantă a unui telefon smart, aplicațiile pe care le folosim în natură pentru a ne ghida sau pentru a identifica specii de plante și animale sînt doar cîteva din beneficiile tehnologiei care ne ajută să ne întărim legătura cu natura.
Pierd oamenii în timp curiozitatea legată de natură și o respectă din ce în ce mai puțin?
Lipsa de respect față de natură nu este decît un rezultat al ignoranței. Educația ecologică formală sau informală dobîndită de generațiile tinere ar trebui să reprezinte o prioritate. Ruptura dintre om și Natură este una reală, cu toate că cercetătorii vorbesc din ce în ce mai mult despre cum oamenii care sînt aproape de natură sînt mai fericiți, mai echilibrați și mai optimiști. Pe măsură ce oamenii se maturizează, curiozitatea și entuziasmul pe care îl simt față de natură se poate diminua. Intervin multe dintre presiunile societății moderne, dar cel mai important este că, dacă ne pierdem iubirea și respectul pentru natură, nu avem cum să știm să iubim nici ființele umane. Ne pierdem tandrețea, sensibilitatea, dar și capacitatea de a ne bucura de frumos.
Vorbim despre poluare, despre încălzirea globală, dar ca și cînd ar rămîne în afara noastră aceste subiecte. Cum se simt concret, pe teren, toate astea?
Sir David Attenborough, îndrăgitul realizator al documentarelor care ne-au călăuzit pașii prin minunățiile lumii vii, a declarat anul trecut, în cadrul summit-ului COP26 de la Glasgow: „Nu există întoarcere – indiferent de ceea ce facem acum, este prea tîrziu pentru a evita schimbările climatice, iar cei mai săraci și vulnerabili vor avea de suferit... Dacă reducem emisiile suficient de mult, este posibil să evităm totuși atingerea unor puncte critice care vor transforma schimbările climatice în fenomene de neoprit”.
Chiar în această perioadă, întreaga Europă se confruntă cu fenomene meteo extreme, valuri succesive de căldură, cu temperaturi care depășesc 45° C. Încălzirea globală devine din ce în ce mai evidentă. Incendiile de vegetație și seceta sînt consecințe directe ale acesteia. Deșertificarea este o amenințare constantă.
Dacă vorbim despre încălzire globală și schimbări climatice, este musai să pomenim și de conservarea biologică, deoarece sîntem cu toții actori în cea de-a șasea extincție a diversității biologice. Planeta a mai trecut prin cinci astfel de fenomene în trecutul său geologic, dar datele științifice ne poziționează deja în a șasea, deoarece se pare că planeta pierde în jur de 30.000 de specii pe an. Împărțim planeta cu un număr de 10 milioane de alte specii. Foarte îngrijorător este faptul că rata de extincție este cam de 1.000 de ori accelerată față de naturalul procesului și, probabil că, în următorul mileniu, vom „termina” speciile disponibile.
Este în totalitate vina noastră și principalele „păcate” sînt reprezentate de distrugerea habitatelor și de încălzirea globală generate de activitățile umane. Scenariile sînt sumbre și noi, ca specie, părem a fi condamnați alături de toate cele pe care „le ajutăm” să dispară – la fiecare trei ore, o nouă specie este pierdută.
Pe teren, naturaliștii simt această amenințare constant și, dacă ne referim strict la faună, specii care în trecut erau regăsite în anumite habitate, acum sînt dispărute în mare parte. Alte specii, iubitoare de soare și căldură, mai rezistente la deshidratare, se află în extindere de areal. Și aici, tot muzeele de istorie naturală, prin colecțiile științifice deținute, sînt întotdeauna un etalon în cuantificarea acestor dezechilibre. Vă pot da un exemplu legat de moluște, și anume de o familie scoici cu răspîndire ponto-caspică numită Limnocardiidae. Din anii 1960, deținem în colecția muzeului exemplare de scoici colectate din balta Crapina. În 2007, în urma unui proiect de cercetare prin care abordam studiul acestei familii de scoici, importantă din punct de vedere evolutiv pentru fauna pontică, am constatat că balta Crapina, mult secată, nu mai era de ani buni un habitat prielnic pentru nici o specie de Limnocardiidae.
„Pămîntul nu ne aparține nouă, ci noi îi aparținem lui” sînt cuvinte atît de actuale și astăzi, cu toate că au fost scrise cu mai bine de 80 de ani în urmă de Aldo Leopold, un mare conservaționist și naturalist american. Am depășit granițe care nu trebuiau nici măcar atinse, deoarece privim planeta ca pe un bun care ne aparține și nu ca pe o comunitate în care avem locul nostru. Noi, toți cei îndrăgostiți de Natură, sperăm ca mentalitatea omenirii să se schimbe și să ajungem să privim cu toții planeta cu dragoste și respect.
interviu realizat de Ana Maria SANDU
