Să treci în grabă, fără să-l ațintești cu privirea...
Într-o noapte de vară timpurie am stat fix treizeci de minute pe Reddit citind confesiunile unor fete post-divorț/despărțire. Ce ar fi fost bine să știe înainte, care erau semnalele de alarmă care preconizau sfîrșiturile pe care le-au înfruntat etc. Îmi atrage atenția răspunsul uneia dintre fete: „De intimitatea noastră se alesese praful, bănuiam că are pe cineva; dar, mai ales, nu mi-a gătit niciodată. Eu găteam tot timpul, iar cînd era rîndul lui, întotdeauna comanda sau propunea să mîncăm în oraș. Iar asta mă făcea să cred tot mai mult că înțelegem altfel intimitatea noastră, care în cele din urmă cred că nici n-a existat cu adevărat în cei patru ani de relație”.
Niciodată n-am crezut că intimitatea înseamnă doar un budoar; mereu am trăit-o mai mult în afara ei, iar asta pentru că intimitatea e poate despre ce pot oamenii să-și ofere, e un fel de generozitate gratuită de care putem dispune mereu în virtutea unei apropieri care se întîmplă genuin. Mă întreb cum mai arată intimitatea oamenilor care conviețuiesc în aceleași camere, unde se termină responsabilitatea, care sînt limitele obișnuinței și de unde începe intimitatea. Încă găsesc intimitatea într-un pahar cu apă pe care ți-l aduce cineva în diminețile greoaie, în disponibilitatea unuia atunci cînd nimeni nu e disponibil pentru tine sau în grija pentru ceilalți.
Găsesc întîmplător într-o bibliotecă digitală studiul de referință al unui antropolog publicat anul trecut la Duke University Press și intitulat Intimate Eating. Răsfoiesc cîteva pagini și mă opresc asupra ipotezei de la care pleacă cercetarea. Dincolo de angajamentele metodologice, tranșeul cel mai viu al cărții e mai degrabă subiect de roman decît de cercetare academică: lucrarea își propune să arate cum actul de a mînca poate crea un sentiment de familiaritate adîncă între doi oameni străini, o intimitate neașteptată, întîmplătoare și foarte reală, în același timp. O intimitate care dincolo de moment nu e decît o himeră. Cum calea alimentației și a iubirii se imbrică și funcționează împreună în cele mai inadecvate momente și contexte.
Nu știu cîte culmi ale intimității cunoaște în medie un om într-o viață și de cîte feluri poate fi intimitatea asta. Studiul mi-a amintit de cel mai ciudat sentiment de intimitate pe care l-am avut într-un loc străin din toate unghiurile. Un bol cu paste într-o bucătărie în care pînă atunci nu mai călcasem niciodată, o masă împînzită de oameni, cineva care gătea cum le gătești copiilor. Totul părea un tablou static cu un grup de oameni apropiați în pătrățelul acela, unde se puteau lipsi se însușirile lor, și care reușesc să facă intimitatea acolo unde nu e nimic al lor, într-un loc complet decupat din realitățile cărora le aparțin și din tot ce ar putea ei repera ca familiar. Și totuși, bucătăria aceea și faptul că cineva te întreabă dacă e suficient de sărat sau dacă ți-a ajuns aveau un aer de intimitate festivă. N-aș ști să zic foarte multe despre rețete, despre cum a fost și nici măcar despre bucătăria în sine. Distanța în timp distorsionează totul. Am rămas doar cu senzația unei intimități insuportabile într-un loc străin și familiar în același timp. O stranietate cronică contrapusă unei familiarități acute. Relațional vorbind, asta cred că poate să creeze, pentru oamenii străini, „gătitul pentru cineva” și „mîncatul împreună”. O familiaritate imponderabilă și o apropiere vie, indiferent de inadecvarea lor. Cam așa cum spune și studiul. „Intimate eating” nu e doar „gătitul în cuplu”, poate chiar e mai multă intimitate atunci cînd doi oameni străini ajung să mănînce împreună, unul lîngă celălalt, și nu la restaurant, ci poate pe o bancă sau în orice loc care nu le-ar putea aparține vreodată. Iar consistența intimității e mai ponderabilă tocmai pentru că ea se construiește din atît de puțin sau poate chiar din nimic, că uneori se simte vie și reală, iar apoi putem pleca de lîngă ea destul de impasibili.
Mi s-a părut că am trăit atît de mult în bucătăria aceea și totuși m-am văzut plecată cu multă ușurare. O ușă masivă, am traversat holul și am coborît în pripă scările fără să simt nimic special sau că aș fi lăsat ceva în urmă. Parcă am trăit intimitatea noastră într-o grabă halucinantă, ca atunci cînd treci pe lîngă cineva fără să-l ațintești cu privirea, chiar dacă te recunoaște și rămîne nemișcat la capătul străzii.
