"Să-mi fac un rost”

Cînd m-a sunat Marius Chivu şi m-a întrebat, fără vreo introducere sau vreun preaviz, "tu crezi că faci parte din clasa de mijloc?", am răspuns afirmativ în mai puţin de o secundă. A fost vorba mai mult de o autoplasare într-o clasă socială, decît de un răspuns bazat pe cunoştinţe de sociologie. Cred că acesta e un răspuns general în România. Dacă-i întrebi pe români din ce clasă socială fac parte, cei mai mulţi îţi vor răspunde astfel. Totuşi, aproape acelaşi procent de români îţi vor spune că această clasă este cea mai importantă şi că este aproape inexistentă la noi. Sînt arhitect stagiar, salariat. Am făcut şcoala în ţară şi nu lucrez la compania lu’ taică-meu. Am făcut şcoala de şoferi pe Dacie veche cu instructor apelat "Nea". Nu conduc vreun SUV, ci un Logan (despre care, dacă ar fi să fac o comparaţie într-un test de inteligenţă, aş spune că este pentru maşini la fel cum este garoafa pentru flori). Nu împart iubite cu Poponeţ, nu sînt mogul, baron local, nu merg la Bamboo, prefer iarba cocainei şi berea whisky-ului. Ştiu cît costă un bilet de autobuz, dar şi o excursie la Paris sau la Istanbul. N-aş putea să spun cît costă o pereche de şlapi chinezeşti, nu ştiu dacă sau cînd s-au scos ţigările Carpaţi de pe piaţă şi nici n-aş putea să precizez cu exactitate dacă Vertu face genţi sau telefoane. La fel cum studiile superioare făcute la mişto şi o slujbă plătită prost nu cred că te încadrează în clasa de mijloc, nici un telefon sau o geantă nu te ridică pe o treaptă superioară. Îmi place că locuiesc într-un oraş aglomerat pentru că sînt dependent de oameni variaţi, de cluburi cu muzică alternativă, de cinematografe unde, pe lîngă Hollywood, mai rulează şi festivaluri de film sau de animaţie; sînt dependent de mîncarea chinezească, de concerte " altele decît Voltaj sau Fuego de ziua oraşului ", de muzee şi expoziţii, de diverse evenimente urbane, nerecomandate neapărat de Radio Guerilla. Departe de a vedea oraşul aglomerat ca pe un sinonim al mitocăniei, al traseelor de o oră jumate pînă la serviciu, al băieţilor şi fetelor de cartier camuflaţi sub look-uri emo, creste punk, haine strălucitoare, manele şi house " toate într-una, nu mi-ar displăcea să locuiesc în Londra, Barcelona, Amsterdam sau Paris. Pînă una alta sper să mă mut într-o garsonieră cu chirie lîngă Cişmigiu. Trăiesc într-o ţară condusă de un guvern democrat-liberal-socialist-conservator avîndu-i în opoziţie din nou pe liberali împreună cu UDMR. Poftim?! N-o să insist prea mult pe asta. Aştept discursurile electorale despre importanţa consolidării clasei de mijloc. Cei patru ani de caterincă ating data scadentă şi, încet, îşi fac loc seriozitatea şi promisiunile, scandalul şi telenovela dinainte de alegeri. Îmi pare totuşi că, dacă ai simţul umorului şi reuşeşti să ridici foarte sus bariera toleranţei personale la frustrare, acesta e cel mai amuzant număr pe care îl poţi primi de la oamenii ăştia. Te aşezi relaxat în fotoliu şi-i urmăreşti pe Geoană sau pe Băsescu în loc de Nikita sau Naomi, pe Turcescu sau pe Gîdea în loc de Capatos sau Dan Diaconescu. Îmi doresc mai toate stereotipurile gen "să-mi fac un rost": să am o familie cu doi copii, o nevastă frumuşică şi un labrador, să avem "maşină mică", să stau într-o casă la curte proiectată de mine. Îmi doresc să am o casă de vacanţă la mare unde să locuiesc, dacă s-ar putea, toată vara. Să mă fofilez pe cît posibil de la lucrul cu acte, cu cifre, cu ore fixe, de la discuţiile cu oameni plictisitori, plîngăcioşi sau îngîmfaţi. Să nu urmăresc niciodată ştirile de la ora cinci, emisiunile politice şi, dacă aş reuşi să ajung atît de departe (mi-e totuşi greu să cred), să renunţ cu totul la televizor. Fie. Una peste alta, cred că am răspuns pertinent la întrebarea amicului Chivu.