Să invidiem bine!

Şi simţămintele cer un diagnostic. Ar trebui să ne mire faptul că nu există facultăţi pentru studiul răutăţii, al mîndriei, al nevoii de solitudine, al tandreţii, al invidiei. Dovadă că, deşi cu asta lucrăm, cu idei şi sentimente, o discuţie despre invidie mă obligă să descopăr cît mă resimt de sensurile cuvîntului, aşa cum mi-au fost incubate în familie şi în societate. Iar peste toate, de prejudecata c-ar fi o trăire rea. Ciudată situaţie: tot binele care sînt şi pe care-l las după mine, e motivat, în chip esenţial, de o continuă şi stimulatoare pizmă pe tot şi pe toate, iar dicţionarele ţin să mă convingă c-a apucat-o pe un drum greşit, întrucît invidia este "un sentiment egoist de necaz şi de ciudă, determinat de succesele sau de situaţia bună a altora". E drept, vine o vreme cînd te întreci doar cu tine, cînd nu te mai consumă foarte tare izbînzile nemeritate ale confraţilor, cînd ţi-a obosit mica invidie de cartier şi nu fiindcă te-ai vindecat. În locul ei, se instalează un soi de ciudă şi mai condamnabilă, dacă e să ne luăm după dicţionare. Eu, spre exemplu, cam ştiu acum ce-i marea creaţie. Am călătorit prin atîtea lumi şi atîtea arte, încît nu-mi mai slujeşte să mă mint, să mă văd unicul, desăvîrşitul. Şi dacă m-am făcut bine, în ceea ce priveşte întinderea aşteptărilor, ce rost mai are să am zvîcniri egoiste, de necaz şi de îmbufnare pe scriitorii realizaţi!? Altfel spus, pe cei care şi-au propus să devină caporali ai literaturii, care au ajuns caporali ai României, dar neavînd dimensiunea reală a rolurilor în piesă, lipsiţi de cultura ierarhiilor spirituale şi a graniţelor, mor cu convingerea c-au binemeritat la gradul de mareşal. Invidia, dragii moşului, e un lucru bun, un imbold de la Dumnezeu. Dacă însă nu-i controlat prin învăţătură, prin frecventarea obstinată a mai multor arte, printr-o conştiinţă estetică sigur articulată, în loc să te facă deştept, te face fudul. În criminalistică, profesionistul află mai întîi cine are beneficiu din omucidere. Printr-un noroc, mai bine zis la sfatul unui pictor vîrstnic, am procedat, încă de la prima carte, la înţelegerea cîştigurilor pe care le caută criticii, cînd te laudă sau te cufundă în lumea celor care nu contează. Din care cauză am procedat - ajutat şi de genă - la o separaţie aproape totală de mediile scriitoriceşti. Din relaţia cu ele nu-mi cultivam decît jumătatea de jos a invidiei. Ciuda nouă, de care am pomenit, în asta a constat, în orientarea spre trepte ale valorii care m-au tămăduit de sîcîitoarele griji ale competiţiei imediate şi locale. Mi-am dat seama, pe la treizeci de ani, că n-aveam nici o şansă să fiu cel dintîi în judeţul în care mă născusem, că aveam, în schimb, drumul liber spre condiţia de scriitor de valoare medie, dar în Europa. În judeţul România, toate locurile de artişti emeriţi s-au dat cu repartiţie de la partid, de la Uniune, de la jurii şi de la critici. Pe piaţa UE a intereselor artistice, estetice, mai sînt încă locuri bune de ocupat. Din data de 1 ianuarie 1990, cînd am conchis că sînt născut autor de romane de maxim o pagină şi jumătate dactilo, ultima vibrare de invidie conjuncturală din fiinţa mea literară s-a stins. Fie-i ţărîna uşoară! Scriu din plăcerea, greu de explicat celor care n-au încercat-o ca pe un dat biologic, de a publica povestiri. Dacă sînt întrebat de unde am atîtea sute, mii şi milioane de subiecte, răspund cuviincios că nu le caut şi nici nu sînt inspirat, aşa m-am născut. Respect creaţia pornind din dramă fondată pe chin, dar nu într-atît încît să mă simt toată viaţa vinovat fiindcă există şi bucurie, şi chef de viaţă, şi dragoste împlinită, şi umor, fiindcă mă dedau unui trai artistic rotund. Un cardiolog, care m-a întors pentru nişte ani în lumea pe care tocmai era să o părăsesc, m-a lămurit că fericirea, cînd e excesivă, dă cam aceleaşi fracturi la inimă ca şi frustrarea. Existenţa, pentru scriitorul român, e o ecuaţie imposibilă. Dar măcar nu ne mai plictisim într-o lume închisă. La cît de separat m-am simţit, ca autor de proză ironică în bolşevism, izolarea la care mă obligă viaţa de autor trăind numai din scrisul său - trăind confortabil numai din scris - e totuşi un răsfăţ. Poate c-ar trebui să fiu mai circumspect cu faptul că antologiile mele de proză scurtă au cititori, că se vînd bine. Dar chiar atît de rafinat, încît să sufăr că pot trăi decent din plăcerea de a scrie, nu sînt.