Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice

Cosmin POPA
Publicat în Dilema Veche nr. 954 din 21 – 27 iulie 2022
image

Una dintre „dilemele” celor care, într-un fel aproape inexplicabil, încearcă un soi de simpatie pentru ceea ce astăzi fac în Ucraina armatele lui Putin este legată de presupusa contradicție între „marea cultură rusă”, așa cum șablonard se exprimă mulți, și politica acestui stat. Putin însuși, mimînd prost surpriza, ca și reținerea, de altfel, vorbește des despre încercările Occidentului de „anulare” a culturii ruse, administrînd în subtext o nouă critică depășitului multiculturalism. Mizînd pe ignoranța sau ticăloșia celor care îi iau în serios, Putin și oficialii săi continuă să încerce să ne convingă că sîntem în mijlocul unei catastrofale „neînțelegeri”, în care Rusia este din nou greșit interpretată, dar mai ales neacceptată, în toată complexitatea ei culturală. De fapt, dacă este să credem Kremlinul, bombardamentele pe care le execută zilnic în Ucraina nu sînt altceva decît o nouă etapă a luptei pentru pace pe care o duce de atîția ani sau poate o formă ceva mai contondentă a luptei pentru „suveranitate culturală”, pe care țara sa o duce împotriva Occidentului, pe teritoriul unei națiuni vecine, care nici măcar nu există, de fapt.

În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți, și nici pe autorii spectaculoaselor experimente teatrale precum Kirill Serebrennikov, cu al său „Centru Gogol” din Moscova – de curînd închis printr-o anchetă penală – sau pe nu mai puțin curajosul Konstantin Bogomolov, cu al său Bărbat ideal de la Teatrul „A. Cehov”, care încă din 2013 s-a „bucurat” de ura unanimă a „credincioșilor” cu veșnicele lor sensibilități rănite. Poate în cauză să fie celebrul dirijor al lui Putin, Valeri Gherghiev, cel care se lăuda că primește deseori „însărcinări oficiale” de politică externă, sau nu mai puțin celebra soprană Anna Netrebko, care în 2014 se ostenea patriotic prin donații consistente pentru milițiile mafiote pro-ruse din Donbas. Pentru astfel de reprezentanți ai culturii ruse, scoaterea din circuitul internațional al muzicii este doar un act de justiție morală, similar cu cel al sancționării oficialilor regimului Putin implicați direct în războiul din Ucraina. În cauză este de fapt producția intelectuală apărută la umbra regimului autoritar al lui Putin, care are în centru ideea conflictului civilizațional între Rusia și Occident, pentru care, pe fond, nu mai există nici o diferență între literatură, istoriografie sau filozofie și propagandă.

Obsedată de găsirea unei noi formule ideologice de natură să consolideze societatea în jurul lui Putin, Rusia se străduiește de ani buni să articuleze o „idee națională”, în care noua dictatură imperială să fie prezentată drept apogeu al istoriei naționale. Ca și în cazul insesizabilelor diferențe între marxism-leninismul „științific” și cel destinat uzului comun, noua cultură rusă este un conglomerat de obsesii și idei, invocate în cel mai bun caz circumstanțial, în funcție de oportunitatea politică. Acest discurs, axat pe obsesia confruntării cu „Occidentul colectiv”, în toate formele sale directe sau indirecte, este impus societății nu doar prin cărți, studii sau articole, dar în egală măsură prin atitudini publice, menite să sublinieze unitatea dintre Putere și spirit în Rusia lui Putin.

O astfel de evoluție, pe care oficialitățile o prezintă deseori drept un consens intelectual, este de fapt rezultatul unui sistem instituțional atent construit în cursul anilor, menit să anuleze autonomia științelor umaniste în raport cu statul. Preluarea controlului științei și creației de o salbă de agenții federale sau de administrația locală și renunțarea la formele mai vechi de organizare a științei, cum este cazul Academiei, a făcut ca demnitarii guvernamentali să devină principalii decidenți în chestiunile privind finanțarea activităților intelectuale, prin sistemul granturilor.

Noul sistem instituțional și comenzile ideologice lansate mai mult sau mai puțin subtil de autorități au creat rapid falsa nevoie a unei culturi oficiale, în acord cu prioritățile ideologice ale autorităților. Cultura Epocii Z, pe care astăzi o vedem că „pune mîna pe pistol” prin pozițiile sale „patriotice”, cum scrie Andrei Kolesnikov – referindu-se la declarațiile scandaloase ale directorului Ermitajului – este rezultatul unei presiuni politice, care a adus în centrul vieții intelectuale oficiale ideea deglobalizării culturale a Rusiei, ca prim pas spre realizarea marelui „proiect civilizațional rusesc”.

„Lumea rusă”, o formă de restaurare virtuală a imperiului în mințile și sufletele rușilor, aparent prin cultură, dar de fapt prin propagandă, nu este decît o mică parte din acest torent de idei, menit să fundamenteze cultural dictatura lui Putin.

Aleksandr Panarin, un filozof sovietic transformat în perioada de după destrămarea URSS într-un adevărat proroc al noului mesianism rusesc, punea în centrul reflecțiilor sale ideea unei civilizații ruse pravoslavnice, menită să corecteze excesele globalizării și efectele unilateralismului american. „Făuritorii de astăzi ai lumii globale sînt tentați să refuze altor civilizații, în special civilizației noastre, dreptul de a participa la desăvîrșirea lumii globale, scria el în 2003, și mai ales dreptul de a-i corecta unilateralul caracter american. Se pare că ei se bazează pe faptul că ordinea globală este fixată pentru veșnicie, așa cum este acum, așa cum o formează cei care sînt mai bine poziționați pentru asta. Istoria ne arată însă că nici o ordine nu durează veșnic, iar dacă noua ordine globală se dovedește a fi nedreaptă și unilaterală ea va fi revizuită într-o nouă fază a ciclului istoric, care nu va fi nimic altceva decît o replică la această fază americană a ordinii mondiale.” Dincolo de neobositul dialog cu slavofilii ruși de la jumătatea secolului al XIX-lea, cartea lui Panarin, apărută în 2003, dar care la vremea respectivă nu a trezit un interes la fel de viu ca acela de care se bucură doctrina sa în prezent, pleca de la premisa simplă că, din moment ce lumea se îndreaptă spre o ordine globală, Rusia are și ea nevoie de propria viziune globală, menită să o apere de pericolul „dizolvării” în civilizația occidentală.

Toate aceste căutări nu sînt decît recitiri ale tradiționalelor dileme civilizaționale ale Rusiei, care arată, de fapt, o capacitate infimă de progres politic și intelectual. De aceea, atunci cînd Vladimir Șevcenko, unul dintre cei mai radicali adepți ai școlii lui Panarin, scrie despre cum Rusia este menită să contrapună „valorilor europocentriste” pe acelea „general umane”, el nu face decît să reia într-o formă diluată vechea dispută între drepturile politice și cele sociale, care a despărțit cele două tabere în timpul Războiului Rece. Pentru Șevcenko, dacă specificitatea civilizațională a Rusiei constă în caracterul multinațional al societății sale, cea politică trebuie să rezide în reabilitarea imperiului ca formă modernă de organizare statală, cu scopul rezistenței în fața „expansionismului liberal” occidental. Pornind de la exemplul Chinei și Iranului, despre care afirmă că sînt state care au păstrat trăsături imperiale, nefiind capabile să devină „naționale” în sens occidental, el afirmă că, împreună cu Rusia, acestea tind să formeze un nou tip de stat, pe care îl numește „formațiune cu caracteristici imperiale”, menită să susțină ideologic și practic procesul de „diversificare civilizațională” a lumii.

Rusia lui Putin s-a arătat extrem de interesată în identificarea și oficializarea unei ideologii în baza căreia să pretindă că acționează politic. De aceea Programul „Proiectul rus de dezvoltare civilizațională”, generos finanțat de către stat, a atras intelectuali din diverse sfere. Cel mai consistent rezultat al acestei căutări a fost stabilirea unui consens public în ceea ce privește nevoia asumării trecutului imperial, dar mai ales a viitorului, de către noua Rusie. În pofida impresiei de modernitate pe care doresc să o degaje astfel de preocupări, asistăm de fapt la o ofensivă anacronică a categoriilor și a conceptelor care au marcat dramatica istoria intelectuală a secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a celui de-al XX-lea. Astăzi, filozofii, politologii și „culturologii” ruși scriu și vorbesc fără reținere despre „supremații civilizaționale”, „vocații imperiale” și efectul pozitiv al „factorului încercuirii ostile” în construcția Imperiului Rus. Singura „noutate” în tot acest zgomot despre specificul Rusiei este invocarea presupusei rusofobii de care suferă întregul Occident, dar aceasta nu merită atenția noastră.

„În decursul secolelor, ne arată Tatiana Parhomenko, civilizația rusă a îndeplinit rolul unei avangarde a puterii pentru micile popoare care au făcut parte din imperiu și care evoluau în diverse epoci istorice, aveau forme specifice de activitate economică, credințe și mentalități diferite. Datorită capacității Moscovei și Petersburgului de a crea sisteme, dar și faptului că Centrul rusesc a acționat în raport cu periferiile în calitate de donator de resurse financiar-economice, instituționale, culturale și intelectuale s-a reușit formarea grandioasei lumi ruse, care odată cu timpul a depășit granițele Rusiei. Această lume nu poate fi legată de Orient sau de Occident, Asia sau Europa, putînd fi interpretată doar în unitate cu nucleul său, Rusia, și în legătură cu întreaga complexitate a condițiilor și caracteristicilor geografice, climaterice, demografice, economice și culturale care o guvernează.”

Atunci cînd, în 1995, Natalia Narocinițkaia elabora „Actul cu privire la unitatea poporului rus”, în care rușii erau declarați popor împărțit cu dreptul inalienabil la reunificare, cu siguranță nimeni nu anticipa că ideile sale vor exercita o influență atît de mare asupra liderilor ruși. Petr Ședrovițkii avea să-și publice de-abia în 1999 „Lumea rusă și dimensiunea ei transnațională” (tr. a.), iar pentru el această lume era mai mult o rețea de distribuție și promovare a produselor economiei ruse. Pentru Natalia Narocinițkaia, fragmentarea rușilor în comunități aflate acum în afara granițelor a pus imediat problema unei strategii de recuperare a acestor teritorii. „Problema constă în faptul că fiind un stat independent, scria Narocinițkaia în 2003, prin definiție, Ucraina devine un stat concurent, și nu unul frățesc și prietenos, oricît de mult ar vrea asta milioane de ucraineni. Această antinomie rezidă în natura lucrurilor. Oricît ar părea de paradoxal, motivul constă în comunitatea genetică și apropierea extremă a acestor două ramuri ale rușilor, care face ca problema existenței unei națiuni ucrainene distincte să fie una controversată. Există o logică implacabilă a evoluției istorice. Dacă rușii și ucrainenii, care au o cultură și o limbă comune, o limbă diferită prin dialectele sale... și o istorie comună pînă astăzi, sînt unitari în obiectivele de politică externă și internă, atunci lipsește logica istorică și rațiunea existenței a două state separate.” Deși o astfel de aserțiune s-ar părea că lăsa deschisă posibilitatea existenței unui stat ucrainean independent, pentru Natalia Narocinițkaia, ca și pentru Putin, existența unei conștiințe naționale ucrainene, diferită de cea rusească, a fost doar rezultatul politicilor Vaticanului de catolicizare, mai exact al Uniunii de la Brest din 1596, și al acțiunilor Vienei de consolidare a posesiunilor sale din Galiția. Pentru cei doi, regimul bolșevic a continuat această politică în primii ani ai existenței sale. Învinuindu-i pe bolșevici că prin campania antireligioasă au continuat politica Vaticanului de înlăturare a creștinilor ortodocși din vestul Ucrainei, iar prin cea de ucrainizare a structurilor de partid, pe cea de consolidare a conștiinței naționale anti-ruse și anti-ortodoxe a ucrainenilor, Narocinițkaia nu face decît să alimenteze o idee care astăzi a devenit dominantă în Rusia, anume cea a artificialității Ucrainei. Desigur, Ucraina are în componența sa teritorii pe care Moscova i le-a alipit tocmai pentru a le cumpăra ucrainenilor loialitatea față de ruși și față de regimul sovietic, însă acest lucru nu-i transformă pe ucraineni într-o ficțiune politică.

Gîndirea neo-imperială, al cărei rol esențial a fost acela de a alimenta ideea predestinării conflictului civilizațional dintre Rusia și Occident, a constituit terenul intelectual ideal pentru activa politică externă rusă de la sfîrșitul anilor 2000. Prezența sa militară activă în fostele republici sovietice, mai ales după războiul din Georgia, și în Orientul Mijlociu, din 2015, discursurile inflamatorii ale lui Putin care au însoțit fiecare succes al său și starea generalizată de așteptare a fazei acute a conflictului au alimentat din plin „profețiile” și „avertismentele”, generos lansate în diverse ocazii de la Kremlin. Transformîndu-și propaganda în politică reală, Putin și apropiații săi au scos aceste idei din spațiul îngust al instituțiilor academice, transformîndu-le, prin simplificare și repetiție, în „adevăruri” comune, pe care astăzi le împărtășește o bună parte a rușilor.

Potrivindu-se de minune cu intențiile regimului de a stopa organizarea autonomă a societății, pentru a o consolida în jurul dictaturii, pe o platformă în care frica față de „dușmanii” din interior și din afară joacă rolul esențial, intelectualii conservatori și Puterea au alimentat intens așteptarea unui conflict iminent între Rusia care „se ridică din genunchi” și cei care doreau să o mențină la pămînt. Pe măsură ce propaganda prezenta acțiunile zonale ale Rusiei ca fiind un succes planetar, căruia, chipurile, i se opunea întreg „Occidentul colectiv”, așteptarea s-a transformat într-o adevărată comandă pentru acesta, iar „profețiile” lui Putin s-au autoîndeplinit. Cu multă vreme înainte de a ataca Ucraina, Rusia s-a crezut în toiul unui război civilizațional cu Occidentul, pe care a încercat să-l ascundă, pînă în momentul în care s-a simțit pregătită de cel real.

Cosmin Popa este cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, fiind specializat în istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

balena cu cocoasa islanda foto shutterstock
Imagini spectaculoase de la o luptă dintre orci ucigașe și balene cu cocoasă. Unde s-a petrecut confruntarea VIDEO
Imagini spectaculoase au fost date publicității de cercetătorii americani, de la confruntare dintre mai multe orci ucigașe și balene cu cocoașă. Astfel de lupte sunt suprinse destul de rar.
facturi
Facturi mai mici la curent și gaze: 15 sfaturi practice de la specialiști
Românii își pot reduce facturile la energie electrică și gaze naturale dacă aplică 15 recomandări de economisire a energiei, ce pot fi puse în practică la nivel individual și instituțional.
Mark Higgins primul din dreapta jos dupa stabilirea recordului mondial pe Transfagarasan foto arhiva personala jpeg
Mark Higgins, recordmenul mondial de viteză pe Transfăgărășan: „E un drum fantastic” EXCLUSIV
Pilotul britanic Mark Higgins, deținătorul recordului mondial de viteză pe Transfăgărășan din 2018, a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul”, despre experiența sa din România.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia