Rurale

Cîrciuma de la pod este şi "punctul informaţional". Un ceva ce aduce mai degrabă a baracă, un fel de patru pereţi, din placaj, cu acoperiş. La intrare n-are uşă, doar o perdea de mărgele de lemn şi un frigider mare, plin cu sticle de bere şi apă minerală (cu bule). Frigiderul nu e băgat în priză, e pe post de dulap cu vitrină. Pe raftul de jos stau şi cîteva sticle de plastic cu suc. Mai cumpără oamenii pe la sărbători. Rar. Treci prin perdeaua cu mărgele de lemn, pe un fel de covor de cartoane, cu atenţie să nu aluneci în noroi. Înăuntru, adăpostite de vremea rea, stau patru mese, cu scaune scunde, toate de plastic verde. Într-un colţ, un fel de tejghea pe care adastă cîteva pahare, cu gura în jos, cu o patină a timpului foarte evidentă. Deasupra, un singur raft cu două sticle de un maroniu incert, cu etichetă ştearsă de vreme. Coniac Unirea, cîteva pachete de ţigări străine, gumă Orbit. Pe un perete atîrnă o foaie A4, un tabel cu "pariuri sportive". Un iz înţepător de ţuică, îmbibat în fum de ţigară şi miros de lemn uşor mucegăit. Cîrciumarul este un domn solid şi creţ care amesteca de zor într-o roabă cu ciment; uşa, cică, i-au spart-o ţiganii mai zilele trecute. De-asta stă acum cu perdea cu mărgele, îl aşteaptă pe Ionică, tîmplarul, să vină să-i pună o uşă nouă. Cum adică "punct informaţional"? Păi... cîrcimarul lasă vergeaua la o parte şi zice că de aici poate să mă îndrume spre primărie, spre sursa izvorului (căci pe aici a fost turism puternic pe vremea Regelui, acum mai vin aşa, rătăciţi ca mine şi cînd e el le mai spune ce a fost odinioară cu locul ăsta). Acum " zice " e doar noroi iarna şi praf vara. Întreb de tabelul cu pariuri. Şi ăsta a fost uitat de vreme, de pe cînd mai avea muşterii. Avea pe vremuri şi un televizor, se uitau serile la fotbal, dar acum l-a dus acasă. Nu mai rentează, oamenii au sărăcit, nu de cînd cu criza, mai demult de ea, după Revoluţie, cînd s-a închis fabrica şi au rămas mulţi şomeri. Azi, abia dacă mai prinzi cîţiva clienţi pe zi. Cînd vin, iau bere, uneori şi votcă. Mai scapă de acasă, cei pe care îi cicălesc nevestele să nu mai bea. Sau cărora le ascund băutura. Vin aici şi-şi spun ofurile. Pariori împătimiţi? Aş! Se prosteau şi ei să le treacă timpul, căci bani de băutură n-au avut niciodată şi altă distracţie prin noroaiele astea nu prea ai de unde. Iar cîrciumarul îmi întoarce spatele, văzîndu-şi concentrat de prepararea cimentului. Mixta Magazinul mixt din "centru" este de acum şi un soi de cîrciumă. Înainte veneau oamenii şi-şi cumpărau cele necesare, pîine, un mezel, pufuleţi, iar băutura o luau cu preţ de magazin, nu de restaurant şi, cînd să plece, nu plecau, ci rămîneau aşa, cu orele, să sprijine gardul magazinului. Mai deschideau o bere pe care tocmai o cumpăraseră, mai aprindeau o ţigară. Îşi încropiseră şi nişte scaune dintr-un butuc de copac tăiat, şi vreo doi bolovani. Patronul s-a gîndit atunci: păi, de ce să nu le pun eu şi o masă şi un scaun? Să stea omul ca omul, dacă tot stă. Dar nu spune că magazinul e cîrciumă, nici nu s-ar înhăma la aşa ceva. Nu rentează, ar avea de plătit taxe mai mari, deci ar scumpi băutura, iar dacă scumpeşti, nu mai pupi clienţi. Aşa că o lasă deocamdată aşa, ca terasă încropită. Oamenii nu prea au unde socializa, căminul cultural e în paragină şi în afară de primărie, cînd mai e o acţiune, mai e doar biserica. Nici pe vremuri nu era cîrciumă, era doar căminul cultural, dar şi prin ăla bătea vîntul. Se ţineau serbările şcolare, cam atît. N-au unde să meargă să se cinstească după o zi de muncă. Şi nici tinerii n-au unde să petreacă. Doar aşa, dacă se mai adună pe la casele vecinilor. Dar azi nici asta nu se prea mai practică. Au devenit oamenii răi de sărăcie, nu mai au chef să dea. Ce să mai dea? Aşa că se adună la magazin, îşi plăteşte fiecare berea şi nu iese cu scandal. Îşi mai povestesc unii altora problemele cu recolta, micile intrigi dintre vecini, apoi cele mai mari, politica via primărie şi primar. Apoi se ajunge la Băsescu şi la guvern şi cu cine votezi la alegerile viitoare. Apoi se revine din nou la sat, se închide cercul, se mai iau unul de altul, apoi de directoarea de la şcoală, care a fost mare activistă, apoi de preot, ăl’ de se jeluieşte mai abitir ca toţi de ce greu îi merge lui, da’ ia s-o luaţi în sus, pe uliţă, să vedeţi ce viloacă îşi ridică popa. Cu termopan şi gresie pe jos, că " zice el " gresia e la modă. Parcă n-ar vrea toţi să fie la modă, dar cine îşi permite? Comunala Se află la o răscruce de drumuri. De unde iei rata pentru oraş. Este elegantă, cu termopan şi gresie. În faţă are o terasă de lemn, cu bănci prelungi şi mese lăcuite. Aproape urbană. Înăuntru este cald şi foarte portocaliu. Pe uşă, lipită de geam, o foaie scoasă la imprimantă: "aici e salon exclusiv pentru fumători". Dar pot sta şi nefumătorii, cît timp nu fac scandal că fumează pasiv. Un bar prelung, plin cu băuturi fine, Garone, Cinzano şi lichior de caise. Însă "astea-s mai mult de decor", le-au cumpărat acum un an şi nimeni n-a comandat vreodată aşa ceva " mă lămureşte chelneriţa, o domnişoară în uniformă, puternic fardată, care a terminat liceul, dar a rămas aici. Muşterii? Vin de la ambele sate din apropiere... uneori şi de la cele mai depărtate. De obicei se adună mai mult intelectualii. Profesorii iau ceai de fructe, iar cei de la primărie comandă cafea. Se vinde multă cafea la filtru, apoi bere şi apoi multă cola. Un televizor suspendat în colţ merge mai tot timpul, fixat pe un canal cu muzică. Cîteva doamne stau într-un colţ, fumează şi beau bere, glumesc şi rîd, boscorodite de un grup de pensionari de la altă masă. Lîngă ei, trei tineri, aruncînd priviri curioase asupra noastră. Lîngă noi, un poliţist cu o domnişoară flirtează. Totul se petrece într-un decor portocaliu, cu manele şi fum, unde de multe ori se iese ca "în oraş", se consumă cola şi bere, cafea şi ceai, se fumează puternic, în (cam) singura alternativă de socializare rurală.