RUPTE DIN VIAŢĂ
Marius CHIVU Din vremea CAP-ului Am înţeles cu adevărat ce a însemnat CAP-ul în viaţa bunicilor mei din Rugetu (un sat de lîngă Horezu-Vîlcea) într-o după-amiază din vara lui 1990, cînd li s-au înapoiat, din saivanele Colectivei, o vacă şi cinci oi. Iapa Stela, confiscată împreună cu o căruţă, un plug şi nişte roabe, murise pe ogoarele socialiste. În â59, cu cîteva luni înainte să fie forţat să-şi "ofere" averea CAP-ului, bunicul apucase să vîndă boii şi îi părea rău că nu făcuse acelaşi lucru şi cu iapa. Imaginea cu cei doi bunici, aproape bătrîni, plîngînd de emoţie în curtea casei, în mijlocul animalelor recuperate după trei decenii de la comunişti, este una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am. Mi-o amintesc pe bunica cum venea seara, pe drum, cărînd o găletuşă în care i se dădea de la Colectiv raţia de cartofi, ceapă şi fasole. Restul era pe cartelă, adică pîinea, uleiul, zahărul... Iar asta în timp ce 3 ha de pămînt fuseseră adăugate abuziv loturilor CAP-ului (bunicul glumea amar, spunînd că streaşina casei nu mai picură pe pămîntul lui). Fără şcoală şi fără să fi învăţat vreo meserie, au rămas la munca cîmpului. Dacă ar fi intrat în vreun atelier meşteşugăresc, probabil ar fi avut o pensie ceva mai mare. Aşa, pentru cei 30 de ani în care şi-au muncit propriul pămînt în beneficiul unui Stat abstract şi flămînd, bunica are acum o pensie de 177 lei, iar bunicul, de 205 lei. Bunicul nu e revoltat, zice că, oricum, ce să mai facă cu banii ăştia la bătrîneţe. Andrei CIURCANU O biblie, un cărucior, o bancă verde Ai trecut cu siguranţă de zeci de ori pe trotuarul de vizavi de staţia Dristor 1. La o sută de metri de intersecţia Camil Ressu cu Rîmnicu Vîlcea, pe partea dreaptă, pe o bancă verde, stă el. Cuminte, obosit, cu nasul cîrn, plin de vinişoare ca obrajii rubiconzi ai unui vizitiu. Degetele ascunse în spatele unor mănuşi găunoase din lînă groasă din care răzbat unghiile lăsate să crească. Stă cuminte, cu ochii împăienjeniţi şi totuşi treji. O aşteaptă pe ea, cu nerăbdarea unui copil care a început să moţăie în lumina sobei, în prag de Crăciun, visînd la Moşul. Nu a mai suportat "aşteptarea" în garsoniera pe care mi-o imaginez ca o rană care, de zeci de ani, nu a mai cunoscut mîna de doctor. Înghiţită de igrasie, cu geamuri şterse de praf acum un deceniu şi cu chiuveta pătată de grăsime. Pe banca verde stă el. Cu un cărucior în faţă, de care e atîrnat un cîntar roşu. Nu se poate să nu-l fi văzut. Cu siguranţă ţi-au alunecat ochii spre căciula pătată. Şi totuşi, el nu inspiră repulsie, dimpotrivă. Mi-a venit să-l strîng în braţe într-o dimineaţă însorită. Avea o umbrelă şi-şi chinuia ochii tulburi ca borşul pe fundul găleţii, să citească rînduri dintr-o biblie la fel de tînără ca şi el. E ciudat şi curios cum, cu vîrsta, toţi ne îndreptăm spre uşile mari şi grele ale unei biserici. Să fie oare o măsură de precauţie pentru viitor? Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. În fiecare dimineaţă e la fel: cuminte, cu picioarele strînse în ciubote roase la vîrf, cu biblia şi cîntarul roşu lîngă el. Nu spune nimic şi nimeni nu-i aruncă o vorbă. Parcă face parte din tablou şi nimeni nu se mai miră ce e cu el acolo. Ar fi aproape anormal să nu-l mai văd în fiecare dimineaţă. Şi totuşi poate, odată dispărut, aş fi împăcat cu ideea că aşteptarea i-a luat sfîrşit şi s-a întîlnit cu ea, în cele din urmă. Nu că banca verde, cîntarul roşu, biblia şi căciula trasă pe urechi nu l-ar mulţumi, dar simt că s-a săturat de ele şi de indiferenţa celor din jur. Măcar dacă l-ar întreba cineva de vreme sau de sănătate. Ce caută acolo, în fiecare dimineaţă. Nu ar avea cine ştie ce să spună. Poate chiar s-ar speria dacă o persoană l-ar aborda, dar măcar ar băga de seamă că e acolo. Şi astfel ar afla că banca verde a fost pentru o vreme locuită de el, nu-i ştiu numele, dar o să vi-l spun data viitoare. La fel şi motivul pentru care stă în fiecare dimineaţă pe banca verde şi poartă cu el un cîntar şi o biblie. Monica DON Pacienţii pensionari Pe pensionari îi găseşti, fără excepţie, în farmacii. Unii sînt comunicativi şi amabili, ei fiind cei pentru care zicala "Cine nu are bătrîni să-şi cumpere" se aplică cu succes. Au simţul umorului, sînt receptivi la toate explicaţiile, pun întrebări legate de medicamente, vor să cunoască şi să fie la curent cu tot ce e nou şi au un comportament liniştit şi deschis. Cunosc sistemul de eliberare a reţetelor compensate şi gratuite, ştiu de ce apar diferenţe de plată şi înţeleg de ce farmacistul nu poate onora reţetele, ştiu că plafonul este foarte mic etc. Sînt însă şi pensionari resemnaţi faţă de vîrsta lor şi se folosesc de acest lucru pentru a-şi justifica lipsa de cunoştinţe în ceea ce priveşte starea lor de sănătate. Sînt pacienţii care nu cunosc tipul de medicamente prescris, motivul pentru care le-a fost recomandat, fiind genul de persoane care nu pun multe întrebări. Nu sînt foarte atenţi la explicaţiile farmacistului, iar pe medic nu îndrăznesc să-l întrebe. Ei sînt pacienţii care, atunci cînd se termină plafonul alocat reţetelor compensate şi gratuite, întreabă: "Şi noi ce facem, murim?". Pe de altă parte, atunci cînd farmacia onorează reţetele, unii se plîng de lipsa banilor şi, în fiecare lună, adresează aceleaşi întrebări: "De ce apar diferenţe de plată?", "De ce treâ să plătesc diferenţă, dacă e gratuită!?" ş.a.m.d. În cele mai neplăcute cazuri, încep să adreseze injurii, să aibă un limbaj neadecvat sau să afirme ceva de genul "Să ajungi şi tu ca mine, să vezi cum este!". Într-o farmacie mai intră şi pensionarii care nu vor să accepte procesul natural al înaintării în vîrstă. Ei sînt acele persoane care vînează greşeli, care pun întrebări pînă te încurci, pentru a-ţi putea apoi reproşa că eşti incompetent. "Vînătorii de greşeli" se regăsesc însă în toate categoriile de pacienţi, nu doar la pensionari. Roxana LUPU Vădanele de pe Şoseaua Giurgiului Era bine cînd îi trăia bărbatul. Îşi culcuşeau oasele ruginite unul într-altul şi în fiecare dimineaţă ea trăia cu perversul sentiment că nu e singură pe drumul anevoios şi lent către moarte. Acum, la 75 de ani, Aristina Ştefan este văduvă. Bărbatu-său, Dumnezeu să-l odihnească, a lucrat în Poliţie, ca toate jumătăţile petrecute din lumea celor vii ale văduvelor de pe Şoseaua Giurgiului, blocul A, scările 104-116. Al ei lucra la Circulaţie. "Stătea pe o cutie înaltă şi făcea uite-aşa c-un băţ." Pe banca asta din faţa scării îl rememorează Aristina pe soţ, în istorisiri către alte vădane, în lungile ceasuri de bătrîneţe. Tanti Vica e un interlocutor de nădejde, mai ales că a căpătat pe furiş din deprinderile de detectiv ale răposatului, şi acum le utilizează în discuţiile despre OTV. "Al meu era şef la Operativ. Lua amprente. Daâ el nu era cu bătaia, dădea mai mult amendă" - se scuză, parcă, tanti Vica, mîngîindu-şi piciorul umflat de osteoporoză. Tanti Manuela - a treia voce de pe bancă - e şi ea la fel de singură. "A făcut infarct într-o dimineaţă, după ce a pus nişte ceapă în salata de vinete." Linişte. "Toţi am venit tineri aici" - se aude ca un tunet tardiv al poveştii lor comune, şi nu-mi dau seama cine a vorbit. Noul statut le-a adus bătrînelor o plăcere căreia îi uitaseră gustul: libertatea. Libertatea de a mînca atunci cînd doresc, de se vizita cu vecinele la ore indecente pentru această vîrstă, de a gusta dulceaţă lîngă cafea, în faţa postului preferat. Subiectul zilei: primarul asasin. "Eu am impresia că nu prea era sănătos, pe undeva. Totuşi, nu cred că el a tăiat-o pe nevastă-sa." "Mă, dacă e frate-său?" "Cum să fie frate-su, dragă, dacă frate-su era la acel moment la o mină din Vulcan?!" "Deci el a mai înfipt cuţitul odată în cineva. Are antecedente." Cînd se sfîrşeşte lunga discuţie, se scurg alte şi alte vechi tabieturi: se plăteşte întreţinerea, se citesc contoarele, se stă în fotoliu, se face piaţa la "Alexandru Donici", peste drum, şi, la sfîrşit, cînd toate acestea vor fi fost făcute lent şi riguros, se vor întoarce la banca din faţa scării, ca o ultimă bucurie, ca îmbrăţişarea cuiva drag, la sfîrşitul zilei. Adina POPESCU Gaşca de la bloc Cîteodată sînt doar doi sau trei. Cînd e timpul frumos însă, se strîng în jur de opt: patru pe o bancă, patru pe cealaltă. Băncile sînt dispuse perpendicular, aşa că sînt nevoiţi să stea de vorbă cu capetele sucite. Cîteva subiecte de conversaţie: mîncarea ("La sfîrşit am pus şi o lingură de smîntînă, că soţuâ n-are voie mai multă, şi un pic de borş din ăsta, de la Alimentară şi acum ne ajunge pînă miercurea viitoare!"); lumina ("A zis că vine mîine, dar eu n-am ce să-i dau pînă la pensie... data trecută am plătit 250 de mii că am uitat un bec aprins în baie, a ars toată noaptea!"); bolile şi suferinţele ("Acu, de vreo săptămînă nu mă mai doare, dar uită-te şi tu că nu mai pot să merg... abia am ajuns de una singură pînă la lift..."); persoanele răuvoitoare din bloc ("E turcaletele ăla care înfundă ghena la cinci... de ce nu se duce în ţară la ei să facă acolo mizerie?!"); scara ailaltă ("Acolo e bun administrator, nu ca Ciontu ăsta! Au venit unii cu nu ştiu ce cabluri să le întindă pe terasă şi i-a dat afară..."); moartea ("Nu te întreabă cînd să vină... de-ar veni odată!"). În spatele blocului e un părculeţ cu mai multe bănci, unele chiar faţă în faţă, ceva verdeaţă, umbră şi gunoaie. De ce nu se duc acolo? De ce se instalează chiar la intrare, ca să fii nevoit să-i saluţi de fiecare dată cînd intri şi ieşi din bloc, să le simţi privirile, să aştepţi să te identifice - "aia de la şase care e restantă la întreţinere", "ăla cu scandalul de săptămîna trecută" -, să te întrebi dacă eşti pe lista persoanelor răuvoitoare? Pentru că poziţia celor două bănci dispuse perpendicular este una strategică. Pînă la urmă, asta e principala distracţie: să vadă. Cine cu cine, cine la cine ("Oare cîţi sînt trecuţi la întreţinere?") şi de ce. Nu le scapă nimic. Senzaţia de disconfort îţi transformă compasiunea în furie. Sînt chiar ei, pensionarii din prostia aia de reclamă la pensii private cu ceasul cu cuc. Oameni crescuţi la ţară (laviţa din faţa porţii nu se uită uşor!), ajunşi la oraş din cauza industrializării forţate. Oameni care toată viaţa s-au plîns, dar cînd s-a pus problema să schimbe ceva au tăcut. Administratorul a trebuit să le explice, timp de patru ani, de ce ne trebuie interfon. Au refuzat cartelele, continuă să învîrtă cheia în broască. Atunci cînd nu se uită pe gaura cheii.
