Rostul nostru

Nu mă încumet a încerca o enumerare a perspectivelor din care ar putea fi privit subiectul, ori a schiţa o sistematizare a acestora. Nu am citit destul de mult ca să pot crede că sînt în stare să fac asta. Şi cu siguranţă nu am trăit experienţe extreme, care să valideze un gînd coerent. Ceea ce pot face, cred, este să încerc să identific, cît mai corect, propriul meu loc geometric, circumscris de un balans permanent între spaime şi încredinţări, întrebări şi lipsa răspunsurilor, căutare şi neştiinţă, şi care, toate, ar trebui să mă conducă spre o abordare cu rezultat. Un rezultat care să poată fi citit, fiindcă zero nu-i un rezultat, e o cifră care trădează grafic golul, abandonul. Pe de altă parte, semnul infinitului, cu plus ori minus, este cu siguranţă un rezultat, dar el trebuie descifrat. Şi între aceste două capete de şir, care nu au poziţie măsurabilă nici măcar în matematică, se află un întreg interval, în care doar îngerii, povestiţi atît de cuceritor de domnul Andrei Pleşu, ne pot conduce de mînă. Spre rezultat, desigur. Aflat la vîrstă adultă, mărturisesc că, deşi întru totul viu, am început, de o vreme, să rezonez la subiectul "moartea". A mea şi a altora. Îmi descopăr amintiri, imagini uitate, frivolităţi care, abia acum, îşi dezvăluie semnificaţiile. A devenit, în mod cert, un gînd aproape permanent, nu pregătitor, nu consolator, desigur temător, dar a cărui nevoie o simt. Nu la fel de mult ca şi gîndurile privind viaţa, deşi poate că ar trebui să fie exact raportul invers, pentru că viaţa " în orice registru " e limitată, pe cînd moartea " în aceiaşi termeni " nu are început şi sfîrşit. Iar preocuparea noastră ar trebui să fie, în logica omenească, pentru ceva ce durează mai mult. Aşa că aici nu găsim răspunsuri. Şi întîlnind punctul final, care nu este totodată şi lămuritor, discursul trebuie să se deplaseze, situîndu-se, zic eu obligatoriu, în unica zonă care ştie să-l trateze, religia. Ţesătura principiilor de credinţă este singura, cred, care ştie să lucreze cu acest termen şi să-l aşeze în raport omenesc, pentru că îi este intrinsec, e treaba ei, cu alte cuvinte. Dreptul la moarte însă cred că înseamnă mai mult decît subiectul însuşi. E şi mai periculos, poate. Şi conţine germeni de derapaj; simplist privind lucrurile, ar putea fi negat sau asumat, în ambele cazuri cu argumente… ce rău îmi sună asta! Desigur că ceea ce intenţionez să spun nu este decît un punct de vedere şi nici măcar nu cred că am argumente destule (mă contrazic? e o dovadă a dificultăţii de abordare). Cred, cu toată sinceritatea, că acest subiect poate fi tratat, în încercare onestă, numai dinăuntrul religiei, al actului de credinţă, fie el asumat, acordat, recunoscut sau negat. Şi nu am deloc încredinţarea că argumentele medicale, sociale, filozofice sau morale sînt altfel decît pretinse. Medicina? Am un respect imens pentru această activitate, dar nu pot să nu-i observ neputinţele. Filozofia a oferit vreodată o posibilă rezolvare? Am citit despre uimirea afirmată a lui Constantin Noica, în timpul vieţii, în ce priveşte faptul că de-a lungul istoriei lor, oamenii nu s-au obişnuit cu gîndul morţii; dar am aflat şi că cei apropiaţi lui l-au regăsit temător, în ceasul încercării. Vă rog să citiţi, în ceea ce scriu, tot respectul pentru o personalitate. Apoi, laicitatea, libertatea de conştiinţă, ateismul au reuşit oare să ofere soluţii rezonabile? Dar este oare o chestiune care admite calificarea rezonabilităţii? Din ce este făcut trupul omului? Ce este viaţa lui? Ştim, oare, că el respiră exclusiv materialitate? Pe sufletul lui, de ce nu putem pune mîna? Şi, de fapt, reduse la minimun, aceste întrebări ar putea fi numai două: ştim?, nu ştim? Eu, unul, cu siguranţă nu ştiu nimic despre moarte. Şi cu atît mai puţin despre vreun drept asupra morţii mele. Puţinii morţi, apropiaţi mie, lîngă care am stat în ceasul ultim, m-au învăţat un singur lucru: că ne ducem atunci cînd am devenit anacronici aici, cînd nu ne mai potrivim cu lumea, cînd trăim falimentul trupesc. Dar dreptul asupra acestui moment nu cred că ne este dat. Avem doar dreptul de a ne teme de moarte, pentru că sîntem, desigur, raţionali. Îmi vin în minte două exemple: în filmul Ostrov, călugărul Anatolie, după ce a cerut iertare toată viaţa, prin rugăciune, pentru moartea camaradului său, de care era responsabil, spune că nu se teme de moarte, ci de judecata lui Hristos. Şi unicul gest care îi aparţine în totalitate, este acela de a se culca de bună voie în sicriul cerut. Iar Jean Dominique Bauby, cel care îşi scrie cartea-mărturie, în limbajul, halucinant pentru oricine e om întreg, redus la clipirea pleoapei stîngi, se mută dincolo atunci cînd ştie că numai în acel unic loc va afla cum va vorbi, în veşnicie, fluturele liber al sufletului său, scăpat din scafandrul trupului împietrit. Amîndoi sînt liberi, dar nu hotărăsc nimic. Doar acceptă. Şi se supun. Pentru că au primit deja, ca noi toţi, dreptul la moarte, odată cu naşterea şi cu dreptul la viaţă. Aşa că, în calitate de persoană cît se poate de oarecare, nici om de cultură, nici om de ştiinţă, care m-am născut, am urmaşi şi voi muri într-o zi, am o singură observaţie, dar nu am şi speranţa că o voi ţine minte, pentru că sînt slab: săraci sau bogaţi, inteligenţi sau banali, anonimi sau nume răsunătoare, nu murim atunci cînd vrem, putem, sîntem de acord ori credem că ne-am încheiat socotelile cu lumea. Ci atunci cînd rostul nostru, neştiut de noi, s-a împlinit, şi astfel îl aflăm. Mihai IDU idumihai@yahoo.com