Romantism stahanovist
Foarte multă lume se întreabă de ce nu mai există curente în arta contemporană. Răspunsul e simplu: după numeroase avangarde şi experimente, artiştii au intrat într-o eră a remix-ului asumat şi continuu. Orgoliile soteriologice s-au potolit, artiştii nu mai pretind că descoperă un cifru artistic universal. Fiecare produce remix-ul său şi fiecare artist trebuie judecat în funcţie de propriile premise. Nu cred că e cazul să ne dăm cu părerea în legătură cu dubiile fiecărui artist, fiecare îşi gestionează după puterile proprii finul balans dintre proiect personal şi prezentare publică. Interesant este de privit sistemul care promovează arta şi care e format din patru actori: galerii, muzee, colecţionari şi bienale. În România există cinci galerii ce promovează arta contemporană, trei bienale (una la Iaşi, intitulată Periferic, şi două la Bucureşti), un muzeu de artă contemporană şi, probabil, pînă în zece colecţionari constanţi. Sistemul este la început şi se poate spune că în România avem mai degrabă probleme decît dileme. E hilar faptul că toate bienalele româneşti sînt în acelaşi an sau că muzeul de artă n-are nici cea mai vagă determinare în a-şi construi o colecţie credibilă. Galeriile sînt puţine, dar destul de energice şi vizibile pe plan internaţional. Colecţionarii sînt încă la început şi colecţionează doar artă românească. Lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel în spaţiul vest-european. Acolo apar dilemele, într-un mediu al abundenţei de ofertă. Mai precis, cum mai poţi produce un şoc cultural în condiţiile în care numai în New York sînt peste 1000 de galerii de artă? La o astfel de inflaţie de galerii, nici un critic, oricît de dedicat ar fi, nu poate acoperi întreaga ofertă de vernisaje. În România, fiind puţine galerii, mediul privat trăieşte o adevărată emulaţie. Fiecare expoziţie are un feed-back din partea presei de specialitate. În SUA, o recenzie într-un ziar de specialitate valorează ca o certificare şi e foarte dificil de obţinut. Dilema principală într-un mediu artistic suprapopulat este între comercialism şi mesaj artistic dezinteresat. În New York ţi se va spune că sintagma de căpătîi a galeriilor este itâs all about money. Din cauza chiriilor foarte mari, în New York se înfiinţează 100 de galerii pe an şi dau faliment 100. O altă dilemă interesantă în spaţiul artistic occidental ţine de inflaţia de tîrguri şi bienale. Niciodată nu au existat atîtea tîrguri şi bienale ca în ultimii ani. Fenomenul artistic începe să cadă pradă propriului succes, tîrgurile devin un sistem de supermarket-uri globale, iar bienalele, simple evenimente de tip fashion. Totul e dublat de situaţia instituţiilor de certificare. Muzeele occidentale găsesc că principala lor problemă este subfinanţarea în condiţiile în care există din ce în ce mai multe colecţii private care exercită presiune asupra muzeelor, prin donaţii. Rezumînd, principalele dileme în arta contemporană apar odată cu abundenţa ofertei mediului artistic. Să fim liniştiţi. Nu se întîmplă încă în România. Aici trăim perioada romantică în care muzeele colecţionează stahanovist, galeriile încă sînt în emulaţie una cu cealaltă şi toate cotidienele au secţiune culturală. Noi n-avem încă dileme pentru că n-avem încă o piaţă de artă foarte solidă. În altă ordine de idei, cred că Ţeapa din Piaţa Revoluţiei trebuie pusă lîngă marele brad (totem) luminos din Piaţa Unirii şi detonată după Sărbători. Şi, în cu totul altă ordine de idei, vreau ca fresca lui Bălaşa de la ASE să se umfle de la o inundaţie, ca să vedem cu toţii că e vorba de pictură pe rigips!
