Românii şi proiectul european

Alexandru LĂZESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 204 din 12 Ian 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Cum arată România la un de la aderarea la Uniunea Europeană? Cum era de aşteptat, în mare, cam la fel ca în decembrie 2006. Ba chiar ceva mai rău, în destule privinţe. Creşterea economică s-a încetinit, inflaţia a depăşit prognozele BNR, iar deficitul de cont curent, care măsoară diferenţa dintre sumele în valută intrate şi ieşite din ţară, a atins un nivel îngrijorător, în jur de 20 de miliarde de euro. Derapajele populiste, mai ales programul de mărire consistentă a pensiilor, au depăşit de mult limita de avarie şi riscă să dea peste cap în anii următori stabilitatea macroeconomică a ţării. Şi în plan politic lucrurile stau mai rău. După eliminarea Monicăi Macovei din Guvern, Ministerul Justiţiei a devenit un adevărat etalon de obedienţă politică, partidele şi Parlamentul bat toate recordurile în materie de lipsă de credibilitate şi, în opinia multora, actualul Guvern este cel mai slab din 1990 încoace. Doar cu cîteva luni înainte de sfîrşitul anului 2006, încă se mai făceau pronosticuri la Bucureşti: intrăm sau nu în Uniunea Europeană în 2007? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dădeau varianta optimistă drept cea mai probabilă, dar nimeni nu putea garanta sută la sută că aşa se va şi întîmpla, pînă la urmă. Realitatea e că, de fapt, au prevalat consideraţiile politice în faţa celor de ordin tehnic. La momentul respectiv, Uniunea nu era deloc în cea mai bună "stare de funcţionare". Cu Tratatul constituţional blocat şi cu procesul de extindere îngheţat, Bruxelles-ul nu avea în nici un caz nevoie de complicaţiile suplimentare pe care amînarea aderării României şi Bulgariei le-ar fi introdus cu siguranţă. Nu era însă un secret pentru nimeni faptul că, dacă ar fi fost întrebaţi doar experţii de la Comisia Europeană, ei ar fi recomandat ca aderarea celor două ţări să fie amînată cel puţin pentru încă 5 ani. Aceste lucruri s-au uitat însă repede. Majoritatea politicienilor, în frunte cu liderii liberali, se poartă astăzi de parcă pe 1 ianuarie 2007 s-ar fi născut, ca Afrodita, din spuma mării, o altă ţară, o altă administraţie publică, un alt sistem de justiţie, o altă clasă politică. Toate perfect funcţionale. Cînd sînt confruntaţi cu observaţii privind situaţia internă, mai ales atunci cînd e vorba de corupţia la nivel înalt sau de promovarea unor iniţiative legislative de genul celor care au atras recent criticile ambasadorului Nicholas Taubman, în actualii noştri guvernanţi se trezeşte brusc un soi de semeţie naţională agresivă. Cei care pînă în 2005 salutau public cu entuziasm şi se raliau criticilor formulate la adresa guvernării Adrian Năstase de fostul ambasador american Michael Guest, de către cel al Marii Britanii sau de fostul şef al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, Jonathan Scheele, resping acum indignaţi astfel de intervenţii ca un amestec nejustificat în chestiunile interne ale ţării. La un an de la intrarea în UE, România arată ca un sportiv care, după ce a reuşit, ajutat cu bunăvoinţă de arbitri, să treacă cu chiu, cu vai linia de sosire, a rămas încremenit într-o stare de autoadmiraţie debusolată. Odată obiectivul îndeplinit, toată lumea s-a relaxat brusc. Fără a realiza că simpla aderare la UE nu e un scop în sine, ci doar un instrument redutabil, dar oricum doar un instrument, în stare să asigure modernizarea accelerată a ţării. Că statutul de membru UE e important, dar nu ţine loc de politică externă, nu ne face mai competitivi în plan economic şi nu rezolvă decît parţial chestiunile de securitate, inclusiv cele de securitate energetică a ţării. Motive suficiente pentru ca România să vadă în apartenenţa la UE o cale de acces către oportunităţi suplimentare, mai degrabă decît un panaceu. Deşi liderii europeni au reuşit pînă la urmă să se pună de acord asupra unui Tratat de reformă a Uniunii, document semnat recent la Lisabona, aproape întotdeauna în chestiunile cu adevărat importante prevalează interesul naţional. Germanii, italienii, ungurii au perfectat deja acorduri separate cu Moscova, pentru a construi în comun noi reţele de transport al gazului rusesc, iar compania OMV, controlată de statul austriac, plănuieşte să cedeze Gazprom-ului jumătate din centrul de stocare şi distribuţie a gazului metan de la Baumgartner, lîngă Viena, al treilea ca mărime din Europa. Şi asta, deşi ultima iniţiativă nu face decît să torpileze proiectul Nabucco, sprijinit oficial de Uniunea Europeană. Felul în care România - în ansamblu, nu doar guvernanţii, clasa politică, ci societatea românească în general - se raportează la Uniunea Europeană e adesea dezarmant de schematic şi simplist. Se vorbeşte lemnos şi idilic despre Europa, despre poziţii europene comune, despre standarde europene. Dogma europeană ca argument suprem e folosită obsesiv de un gen de pseudoelită "europenistă" în curs de coagulare, constituită din politicieni, experţi şi oameni din administraţie. Discuţiile tehnice despre lucruri altfel deloc lipsite de importanţă, precum taxa de primă înmatriculare, standardele de mediu sau sistemul informaţional pentru subvenţiile comunitare din agricultură, dau senzaţia că în România se discută mult despre Europa. Ceea ce e doar parţial adevărat. La fel cum nu există o viziune naţională coerentă privind direcţiile strategice de dezvoltare a României, nu există nici un punct de vedere românesc asupra proiectului european. Nu e vorba de puzderia de directive şi reglementări emise la Bruxelles şi de discuţiile privind absorbţia fondurilor structurale, ci de chestiunile cu adevărat fundamentale: vrem o adîncire a integrării politice a Uniunii, cu un transfer important de autoritate către Bruxelles, sau doar un spaţiu comunitar în care statele naţionale să rămînă actorii principali; e bine ca UE să se extindă sau nu în continuare şi cum trebuie să-şi definească în viitor strategia de securitate, separat sau în strînsă relaţie cu America, şi, din această perspectivă, cum ar urma să se raporteze la Rusia, China, la India chiar, în economia jocului influenţelor globale aflat în rapidă schimbare? Astfel de dezbateri lipsesc cu desăvîrşire, iar vina nu e doar a clasei politice, ci şi a elitelor intelectuale şi academice care, cel puţin deocamdată, se complac într-o stare de pasivitate provincială, aşteptînd soluţii livrate de-a gata din exterior. Mulţi vor respinge probabil acest gen de argumente, spunînd că, oricum, capacitatea României de a influenţa astfel de decizii fundamentale e extrem de scăzută. Deloc adevărat. Putem să ne construim, de exemplu, un sistem de alianţe în interiorul Uniunii Europene, pentru a ne promova punctele de vedere. Evident, cu condiţia să le fi formulat mai întîi. Altfel, vom regreta cu siguranţă mai tîrziu, cînd jocurile vor fi deja de mult făcute, absenţa noastră de la o dezbatere esenţială pentru societatea românească.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Semnalul de alarmă tras de un economist de top: mai puțini bani europeni, mai mulți pensionari. Ce soluții propune României
Economistul Radu Crăciun avertizează asupra turbulențelor economice care ne așteaptă în următorii ani. El susține că România va traversa inevitabil o perioadă mai delicată, din 2027, când începe un prim val de pensionare a „decrețeilor”, cu urmări asupra pieței muncii, iar PNRR va lua sfârșit
image
Sclavia, din nou la modă în România. „Este atât de sumbru și de macabru modul în care se întâmplă lucrurile”
Avem cei mai mulți cetățeni exploatați prin muncă forțată, cele mai multe femei și cei mai mulți minori traficați pentru exploatare sexuală, comparativ cu celelalte state membre. Iar pentru asta este vina statului, atrag atenția experții, care spun că tinerii români cresc pentru a deveni victime.
image
Capcana din pachetele de țigări. De ce ajung unii să fumeze 20 de țigări pe zi
Fumatul a devenit un viciu tot mai răspândit, care debutează la vârste din ce în ce mai fragede, susțin specialiștii. Astfel, foarte multe persoane ajung să fumeze chiar și 20 de țigări pe zi.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.