Românii din Montreal şi vacanţa în sud

Forumurile de discuţii de pe Internet axate pe tema diasporei româneşti abundă în afirmaţii, răspicate sau nuanţate, insultătoare pentru oponenţi sau conciliatoare, despre potrivirea sau nepotrivirea dintre realitatea trăită de românii cu domiciliul în străinătate şi previziunile lor asupra acestei realităţi, la plecarea din România. Opiniile pot fi majoritare sau minoritare, însă aproape niciodată unice. Dacă totuşi sînt unice, ori participarea la respectiva dezbatere este deosebit de slabă, ori emiţătorul e un glumeţ. Dacă unul plusează prea mult pe tema durităţii vieţii de emigrant, aventurîndu-se în generalizări ale experienţei proprii ori ale unor fapte auzite, se găseşte întotdeauna un altul care să-l conteste, venind cu exemplul succes story-ului lui sau al altora. Şi viceversa. Deşi aflaţi în situaţii similare, oamenii pot să aibă opinii opuse despre gradul de reuşită al experienţei lor americane. Mă gîndesc la doi colegi ingineri. Primul: "Dacă ştiam eu dinainte ce-o să păţesc pe-aici, prin Canada, nu mai plecam de la Braşov! E drept că mă enervau multe, dar... aveam rostul meu! La uzină eram şef de secţie şi prindeam deplasări peste tot... Ştii c-am ajuns şi la americani, la Dallas! Iar apartamentul, tată, dacă vezi poze cu bucătăria pe care ne-o făcusem, mori!". Al doilea: "Ieri, pe cînd jucam tenis, după slujbă, mi-a venit aşa, un gînd. Dacă nu plecam din România, aş fi jucat eu tenis pe un teren ca ăsta, cu adidaşi Reebok în picioare şi cu o rachetă Wilson de 250 de dolari în mînă? Văzînd cum merg treburile acasă, cine se îmbogăţeşte acolo şi ce poate să facă un inginer dintr-un salariu, răspunsul logic este: În nici un caz! Şi mi-am zis: Domnule, sînt fericit că am plecat!". La Montréal, valul de imigranţi români din anii ’90 a fost în mare parte un val de ingineri. Un quebechez fost coleg de serviciu cu nevastă-mea, cînd făcea cunoştinţă cu un român, obişnuia să spună: "Lasă-mă să ghicesc! Eşti inginer, nu-i aşa?" Sau, dacă avea de-a face cu o româncă de profesie neinginerească: "Lasă-mă să ghicesc! Soţul e inginer, nu-i aşa?". Inginerii români au avut, după sosirea la Montréal, unul sau mai mulţi ani grei, apoi au prins slujbe inginereşti stabile, cu venituri mulţumitoare, şi-au cumpărat case, şi-au adus soacra ori mama din România, în vizite lungi şi multiple, pe post de dădacă la copii, şi-au cumpărat grill-uri uriaşe şi s-au pus pe petreceri între români, pe formula "săptămîna trecută la tine, săptămîna asta la mine, săptămîna viitoare la Nelu". Şi au început să-şi facă vacanţele în sud. Pentru românii din Montréal, vacanţele în sud, de regulă în Cuba, în Republica Dominicană ori în Mexic, pe Riviera Maya, sînt mai abordabile decît vacanţele în Turcia ori în Grecia, pentru bucureşteni. Copiii lor, mulţi veniţi la Montréal în clasele mici, au avut la început, aproape fără excepţie, rezultate uluitor de bune la învăţătură, apoi au început să vorbească fără accent franceza din Québec (şi engleza, cu oarecare întîrziere) şi s-au dat pe brazdă, adică rezultatele lor şcolare au devenit bune pentru unii, rele pentru alţii, cum se obişnuieşte la copiii autohtoni. Astăzi, unii sînt studenţi, alţii - casieri la supermarketuri de produse electronice, amînînd indefinit reluarea şcolii, dar toţi fac vacanţe în sud. Uneori, petrec cîte o vară în România, neapărat agrementată cu un sejur la turci. În România, există o părere destul de răspîndită, potrivit căreia românii plecaţi în lume nu se pot afla decît într-una din următoarele două situaţii: ori au izbutit fabulos, ori au devenit nişte rataţi absoluţi. Eu cred că procentul reprezentanţilor acestor categorii extreme în marea masă de români stabiliţi la Montréal este minuscul. Peste tot, eu văd numai ingineri proprietari de casă şi grill, alternînd drumurile în România cu vacanţele în sud. În aceeaşi viziune, emigrantul ratat absolut este unul care, paralizat de nostalgia după ţărişoara lui, a dat în depresie şi în alcoolism cronic. Este o idee care depăşeşte cu mult realitatea văzută de mine. Nostalgia după locul natal ori după cel în care ai trăit vreme îndelungată există, oricine o ştie. Am întîlnit-o şi la o doamnă pensionară domiciliată la Alba Iulia, care şi-a petrecut 40 de ani din viaţă în judeţul Constanţa. La românii din Montréal, nostalgia acţionează pulsatoriu. Într-un an, familia X, doi adulţi şi doi copii, îşi foloseşte concediul de trei săptămîni pentru un voiaj în România. La întoarcere, domnul le declară colegilor de muncă români: "A fost bine, dar nu mai calc pe-acolo... cel puţin doi ani! E prea mare nebunie... La anu’, cu aceiaşi bani, ne ducem să ne odihnim, pe Riviera Maya".