România va fi tot mai mult numele unei nostalgii

1. Trăim în cea mai bună Românie posibilă, în ciuda politicienilor ei foarte slabi. Anul 2007 este un moment-cheie în istoria României. Cu alte cuvinte, este anul în care România ca stat nu mai e la bunul plac al guvernanţilor ei români, fie ei şi conjunctural democraţi, nici la cheremul unor guvernări străine de regimurile democratice. Este anul care încheie debusolarea macro-politică a tranziţiei şi preaderării, în ciuda aspectelor foarte haotice şi a unei incredibile contraselecţii în materie de competenţe de guvernare. Economic, este anul care deschide vamal accesul corporaţiilor şi firmelor europene şi consolidează accesul românilor la studii, slujbe şi capitaluri ale Europei Occidentale. Este cel mai bun an din istoria politică a României, anul celei mai bune Românii posibile, chiar dacă-i anul unor guvernanţi modeşti, amatori şi adesea necalificaţi. Cultural, este anul în care începem să fim observaţi mai clar ca producători de cunoaştere şi artă, anul în care vest-europenii au ajuns volens-nolens să ne mai vrea şi ca parteneri în proiectele lor, nu doar ca pe un obiect de studiu. După 1989 au existat conjuncturi care ne puteau fie arunca pe orbita de tip iugoslav (prin înscenări viclene de conflicte - vezi martie 1990), fie îndrepta mai repede pe un drum ferm european. Două momente au fost, cred, cruciale pentru ezitările politice şi pentru prizonieratul în tranziţie: tentativa de intimidare şi înăbuşire a protestelor societăţii civile abia înfiripate (prin mineriada din 13-15 iunie) şi dărîmarea, în 1991, a guvernului clar reformator şi pro-occidental, condus de Petre Roman. Au urmat apoi 5 ani de tranziţie postcomunistă fără busolă, bazată pe tendinţa majorităţii populaţiei (aflate în nesiguranţă cronică) înspre un conservatorism de stînga, precum şi pe tendinţa unor ofiţeri de securitate, a unor directori de fabrici, a unor abili activişti de generaţie mai nouă sau, pur şi simplu, a unor mari şmecheri fără dileme morale de a deveni viitorii capitalişti ai României, prin privatizarea bunurilor publice, dar nu în sistem concurenţial, ci clientelar. Pe scurt, pînă la sfîrşitul lui 1996, România a pierdut timpul - şi trenul - sub patronajul personajului-simbol al acelei epoci, Ion Iliescu, şi al celor care au privatizat statul în favoarea lor, prin ordonanţe de urgenţă, hotărîri de guvern şi legi, planuri în care orice supervizare europeană i-ar fi încurcat teribil. Tendinţa a fost reluată şi dusă la apogeu în etapa 2001-2004. Sub Iliescu, România a ieşit din istorie timp de 6 ani postcomunişti. Abia de la finele lui 1996 putem vorbi de claritatea şi asumarea obiectivelor politice pro-NATO şi pro-UE. 2. Voi încerca o proiecţie optimistă, din generozitate morală faţă de generaţia fiului şi studenţilor mei. În prezent, România este un fel de Ferentari al Europei sau de judeţ Botoşani al acesteia, dominată încă de prea multe "bande de cartier" şi de prea multă înapoiere. Acest sindrom de mahala europeană sau de sat ciudat se va estompa major. Peste 20 de ani, oamenii vor trăi într-o administraţie mai coerentă, în localităţi cu infrastructură urbană şi vor fi învăţat deja că prima lor datorie este să se descurce singuri. Generaţia matură şi cea tînără de atunci vor folosi ca limbă profesională mai ales engleza. Limba dezirabilă pentru deschiderea lor spre piaţa de job-uri va fi mai ales chineza. Vor fi generaţii care vor deprinde gustul concurenţei globale, gustul luptei de contracarare a acaparării puterii de către marile corporaţii, vor redescoperii nevoia asocierii civice, mai puţin a celei etnice. În genere, elementul etnic va juca rolul pe care îl joacă acum "oltenismele", "moldovenismele", "regăţenismele". Europenismul, ca ideologie culturală dominantă - deci, uşor conservatoare -, va fi parţial contracarat de o avangardă care îl va socoti destul de limitat faţă de tendinţa spre o cetăţenie cosmopolită. Europa va plăti serios, prin poziţia sa economică inferioară, felul în care înţeleg politicienii generaţiei mele să investească în educaţie, în cercetare şi în economia cunoaşterii. Noile generaţii vor fi supuse altor forme de ispitire şi drain-brain. Ele vor tinde să lase în plata Domnului "Bătrînul continent", în favoarea unor lumi mai dinamice şi mai flexibile. În ţinuturile administrativ şi aproximativ româneşti, vor trăi oameni din multe alte culturi, unii dintre ei fugiţi din lagărul dictaturii ţării lor asiatice sau africane şi porniţi în căutarea "tărîmului făgăduinţei". Copiii lor vor învăţa doine şi balade, vor vizita Muzeul Satului, păstrînd vie, laolaltă cu românii mai "rădăcinoşi", ceva din "eterna şi fascinanta Românie". Supravieţuitorii middle-class din generaţia mea vor fi pensionari, vor pleca din oraşele mari spre sate - unii, inclusiv spre cele spaniole sau italiene - ca să-şi găsească în sfîrşit liniştea, după atîtea tranziţii parcurse ca obiect şi subiect; eventual, vor ajunge chiar într-o colonie de români hispanizaţi. Îi vor regăsi pe cei dragi mai degrabă ca holograme pe Internet, cu nostalgia că, deşi pot comunica oricît şi oriunde, nu-şi pot strînge fiii şi prietenii toamna, pentru a regăsi împreună gustul concret al versurilor blagiene: "în boabe se coace pelinul / şi-n guşe de viperi, veninul" sau a cînta Mai am un singur dor, la un pahar de Fetească neagră de Dealu Mare. Mihaela Miroiu este prof. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Bucureşti. Coordonează colecţia Editurii Polirom "Studii de gen". Ultima carte publicată: Dincolo de îngeri şi draci. Etica în politica românească (2007).