ROMÂNIA ŞI UE - Tot înainte şi pe loc

"Spaima noastră veche cu Transilvania ne ajută acum să facem jocul puterilor de la est de noi. Sîntem, împotriva intereselor noastre, împinşi în solidaritatea slavă şi ortodoxă, din raţiuni care n-au nimic de-a face cu modernitatea. Ne întoarcem o sută de ani, la retorica războaielor balcanice, în loc să ne uităm înainte spre Europa federativă, spre Europa minorităţilor sărbătorite, înglobate în edificiul naţional, nu ţinute, ca o ruşine, în debara. Dincolo de toate, întreg incidentul e de rîs: dacă e să alegem o tabără, povestea naţiunii noastre ne îndeamnă să-i alegem pe albanezi. În fond, Transilvania e şi ea o provincie pe care am alipit-o acum mai puţin de 100 de ani, după acelaşi principiu pe care se fondează acum Kosovo independent: voinţa majorităţii populaţiei, împotriva tratatelor şi istoriei altora." (Lucian Mîndruţă, "Transilvania, pămînt european!", în Dilema veche, nr. 210, 21 februarie 2008) Fonduri europene Cu luciri în ochi, privim către fondurile europene ca spre o izbăvire de subdezvoltare. Numai pentru agricultură ar urma să primim 8 miliarde de euro. Ar fi trebuit să avem o dezbatere publică despre ce fel de agricultură ni se potriveşte mai bine, despre politica agricolă comună a UE şi altele. Am avut-o? "Comisia Europeană a aprobat Planul pentru Dezvoltare Rurală a României, un document crucial pentru felul în care va arăta ţara noastră peste cîţiva ani. Ştirea a fost menţionată în cîteva ziare şi rostită rapid de prezentatorii de televiziune, pe fundal de imagini de la Bruxelles. Perspectiva pentru fermierii români este pozitivă, graţie, în primul rînd, Politicii Agricole Comune (PAC), un exemplu de solidaritate europeană. PAC a permis dezvoltarea agriculturii în ţările europene cu potenţial, cum ar fi Franţa, Italia, Spania şi, într-o mai mică măsură, Germania. Contestată în primul rînd de Marea Britanie, care reproşează costul exorbitant - jumătate din bugetul Uniunii Europene! -, actuala PAC va dura pînă în 2013. După această dată, britanicii propun o liberalizare completă a pieţei (dacă untul e mai ieftin în Noua Zeelandă, de ce să nu-l cumpăram de acolo?), în timp ce marii producători agricoli europeni, printre care şi România, vor o PAC cît mai apropiată de cea actuală. Argumentele lor? În cazul suprimării PAC, jumătate din fermele de animale vor dispărea, Europa va depinde alimentar de Statele Unite sau de Argentina, numărul exploataţiilor agricole mici şi mijlocii va scădea cu o treime în favoarea marilor ferme, de mii de hectare, cu producţie intensivă.". (Luca Niculescu, "8 miliarde de euro pentru spaţiul mioritic", în Dilema veche, nr. 213, 13 martie 2008) Invazia cetăţenilor români în UE Am avut cazuri îndelung mediatizate cu infractori români în ţările UE. Nu se ştie exact cîte milioane de compatrioţi de-ai noştri se află în alte ţări. E limpede însă că majoritatea îşi cîştigă cinstit pîinea. Cît despre romi, chestiunea e ceva mai complicată şi se cere o politică europeană de integrare. Cristina Hermeziu a întîlnit-o, la Paris, pe Madame Machin, ţigancă româncă, un fel de "consultantă" pentru ceilalţi romi care au nevoie de ajutor pentru a se stabili în Franţa. "ŤÎn Franţa, peste tot pe unde am mers, te ajută, îţi explică. Eu am învăţat să scriu şi să citesc aici, am mers doi ani la cursuri. În România n-am învăţat nimic în şapte ani. Profesorul de matematică mă bătea întruna cu linia la palmă. Aveam 22 de ani cînd am învăţat să scriu şi să citesc în franceză. Şi nu vreau să vorbesc cu accent de român.» Nici nu-l are. ŤNu vreau să mai ştiu nimic de România.» "Te-ai născut acolo...» - îi aminteşte ţiganca cu fustă şi copil în braţe. ŤDa? Atunci spune-mi mie de ce se schimbă ţiganii cînd pleacă din România? Eu nici data naşterii n-o ştiam...» ŤDa, chiar aşa - ridică nasul din formulare fata ţiganului fără carte. Pînă să vin aici nu ştiam data naşterii. În Franţa am făcut şcoală, tot şcoala mi-a plătit stagiul într-un restaurant.» E îmbrăcată în blugi şi geacă albă şi stă pe jos completînd hîrtii. Sora ţigăncii-avocat, aşezată pe scaun, se bagă în vorbă: ŤUnde ai mai văzut ţigan român să vîndă la bulanjerie? Pe fiică-mea, aici, în comuna unde stăm, au pus-o la tejghea şi vinde pîine...». Fata de pe jos sare în sus: ŤSpuneţi-mi şi mie de ce în România ţiganii nu ajung la universitate?» ŤNu-i interesează...» - îndrăznesc. "Hai să-ţi spun io - mă trage de mînecă ţiganca-avocat, bună de gură şi de slujbă. În Timişoara, taică-mio lucra la tomberoane. Ştii ce-s alea? Strîngea gunoiul de la alţii. Mama a crescut porci şi copii. Aşa că ce slujbă mi-au lăsat mie? Să fac menajul, ca taică-mio.»" (Cristina Hermeziu, "România exportă în Franţa ţigani fericiţi", în Dilema veche, nr. 215, 29 martie 2008) Corupţia Problemă veche. Ce să mai spui despre ea?... "Guvernul şi Parlamentul şi-au bătut joc de promisiunile asumate de România. Acum există două opţiuni majore. Ambele foarte proaste pentru România. Opţiunea Ťrenunţare»: Comisia poate recunoaşte că şi-a epuizat resursele istorice de a lupta cu corupţia din România. Curăţirea unei ţări din afară nu e o situaţie obişnuită, Comisia a împins cît a putut, acum România trebuie să-şi găsească resurse interne de onestitate, nu mai e treaba Europei. Deci, Comisia ar urma să zică: gata, aţi scăpat, aţi fost şmecheri, nu mai avem ce vă face. Opţiunea Ťîncrîncenare»: Comisia a fost trasă pe sfoară de văcăroio-olteni, acum se simte înşelată şi aplică nişte sancţiuni adevărate. Se vorbeşte despre prelungirea monitorizării şi schimbarea pedepselor: suspendarea parţială a fondurile europene, amînarea aderării la zona Schengen şi la moneda euro. E de discutat cît de credibile sînt pentru politicieni chiar şi aceste posibile sancţiuni. Cam acesta este contextul în care e greu să decizi ce ar fi mai bine: să continue monitorizarea Comisiei sau nu? Dacă încetează, România devine membru deplin al UE, dar văcăroio-oltenii au cîştigat. Nimic nu va mai sta apoi în calea punerii la colţ a procurorilor DNA. Ceilalţi magistraţi vor înţelege că dacă te iei de politicieni e cel mai sigur mijloc să-ţi frîngi cariera. Cea mai serioasă tentativă încercată de România pentru un stat de drept va eşua. Dar România ar deveni membru deplin al UE. Dacă se prelungeşte monitorizarea, mai există ceva influenţă pozitivă aici, văcăroio-oltenii mai simt răsuflarea normalităţii în ceafă, dar România nu-şi va putea exercita rolul de membru în UE cîtă vreme poate fi mereu întrebată: băi, dar cu clauza aia ce mai facem? În plus, plătim noi toţi pentru ca văcăroio-oltenii să fie în continuare deasupra legii." (Cristian Ghinea, "Mai vrem să ne verifice UE la corupţie?", în Dilema veche, nr. 250, 2 decembrie 2008) Noi şi ei Încă privim Uniunea "din afară": noi cu problemele noastre, ei cu construcţia "lor" europeană. Ce scria în Dilema veche în ianuarie 2008 este valabil, din păcate, şi în decembrie... "La fel cum nu există o viziune naţională coerentă privind direcţiile strategice de dezvoltare a României, nu există nici un punct de vedere românesc asupra proiectului european. Nu e vorba de puzderia de directive şi reglementări emise la Bruxelles şi de discuţiile privind absorbţia fondurilor structurale, ci de chestiunile cu adevărat fundamentale: vrem o adîncire a integrării politice a Uniunii, cu un transfer important de autoritate către Bruxelles, sau doar un spaţiu comunitar în care statele naţionale să rămînă actorii principali; e bine ca UE să se extindă sau nu în continuare şi cum trebuie să-şi definească în viitor strategia de securitate, separat sau în strînsă relaţie cu America, şi, din această perspectivă, cum ar urma să se raporteze la Rusia, China, la India chiar, în economia jocului influenţelor globale aflat în rapidă schimbare? Astfel de dezbateri lipsesc cu desăvîrşire, iar vina nu e doar a clasei politice, ci şi a elitelor intelectuale şi academice care, cel puţin deocamdată, se complac într-o stare de pasivitate provincială, aşteptînd soluţii livrate de-a gata din exterior." (Alexandru Lăzescu, "Românii şi proiectul european", în Dilema veche, nr. 204, 10 ianuarie 2008) Est şi Vest S-ar părea că există încă, în ciuda aderării fostelor state comuniste la UE, o "graniţă" între Est şi Vest. Ce ne (mai) desparte? "Diferenţa esenţială dintre Est şi Vest este - cred - diferenţa dintre mînie şi calm, dintre tensiune şi destindere. E vorba de atmosfera în care respirăm, de climatul sufletesc al vieţii zilnice. Există şi în Occident enervări, insatisfacţii, răsteli şi chiar atacuri de furie. Uneori, cînd riscul unei generale placidităţi este iminent, oamenii par să-şi inventeze motive de iritare sau să le îngroaşe artificial pe cele deja existente. În genere însă, strada, magazinele, instituţiile, mijloacele de transport, scena politică, ziarele nu sînt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu se schimbă injurii şi îmbrînceli, nu se caută harţagul cu orice preţ. În Răsărit, dimpotrivă, aerul e apăsător, ca deasupra unui cîmp de luptă. S-ar zice că toată lumea urăşte pe toată lumea. Cearta este un mod de viaţă. Zgomotul de fond al convieţuirii noastre este bombăneala, recriminarea, scandalul. Trăim din resentiment. Lupta politică vizează exterminarea adversarului, gazetăria e un apogeu al nervozităţii ofensive. Intelectualii se ceartă între ei, societatea civilă e o simplă manufactură a protestului, guvernul, preşedinţia şi parlamentul se epuizează în purulente manevre de gherilă. Clienţii îi detestă pe comersanţi şi comersanţii, pe clienţi, poporul s-a săturat de politicieni şi politicienii de popor, cultele religioase se excomunică reciproc. Psihologia de gaşcă, partizanatul, combativitatea de stadion infectează tonul oricărei conversaţii, al oricărei dispute. La volan te înfurii, în staţia de autobuz, la gară şi la aeroport te înfurii, la slujbă te înfurii, la televizor te înfurii. Românul de azi e, prin definiţie, mînios. Euforia anihilării celuilalt, lovitura în moalele capului, discreditarea, calomnia, machiaverlîcul sînt gimnastica noastră cotidiană." (Andrei Pleşu, "Despre mînie", în Dilema veche, nr. 206, 24 ianuarie 2008) Încheiere. Începe al treilea an de apartenenţă la Uniunea Europeană. Chiar ne-am dat seama de asta?