Romanele de "sub" cultură

Epitetul "controversat" revine obligatoriu în orice discuţie despre romanele ultimei generaţii de scriitori, de parcă literatura ar trebui să fie sau a fost vreodată obiect de consens. Autorii sînt acuzaţi că recurg în exces la ingrediente precum violenţa, drogurile, sexualitatea, fie din teribilism adolescentin, fie dintr-un calcul pripit al succesului de piaţă. Asemenea procese de intenţie nu duc, bineînţeles, nicăieri, deoarece ei pot invoca în replică fie libertatea de creaţie, fie propria experienţă de viaţă, marcată de violenţa societăţii. În plus, abordările "conţinutiste" perpetuează acel tip de judecată prin care Creangă a fost taxat cîndva drept "scriitor poporan" datorită universului său rural, Bacovia drept "poet elementar", datorită "atmosferei" ş.a.m.d. Din unghi literar, dacă ne gîndim la inflaţia de "lirism" din perioada comunistă, romanul "generaţiei 2000" reprezintă un fenomen pozitiv, şi nu doar în ordinea actualităţii. Noutatea cărţilor unor Sorin Stoica, Cezar Paul-Bădescu, Ioana Bradea, Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Filip şi Matei Florian - selecţia este subiectivă - ţine însă nu numai de literar, ci de anumite mutaţii culturale. Faptul că termenii, în care le comentăm, sînt puţini şi preponderent negativi, sugerează doar măsura acestei noutăţi. Iată de ce, profitînd de oferta acestui număr al Dilemei vechi, voi relua trei dintre trăsăturile lor inovatoare, argumentînd că ele pot fi înţelese mai bine ca întoarcere la tradiţie. Nu vreau să fac o pledoarie "generaţionistă", ci doar să vă conving că imaginea de sălbatici "subculturali" a acestor tineri, nedemni, chipurile, de Parnasul nostru contemporan, este ineptă şi ridicolă. Prima dintre aceste trăsături, cea mai cuprinzătoare, ar fi întoarcerea la epic. Spre deosebire de romanul modernist şi (parţial) de cel postmodernist, în aceste romane "se întîmplă ceva" în timp, acţiunea şi personajele sînt discernabile, cîteodată există chiar o "poveste" senzaţională, un story. Indiferent dacă vine din simplu talent sau din rafinament livresc, această plăcere de a povesti în ritm alert, fără balastul eseului sau analizei psihologice, îmi apare ca un cîştig, după succesivele destructurări ale "convenţiei" sau "iluziei realiste". Unii vor obiecta poate că, într-o lume a faptului divers şi a telenovelelor, în care media fabrică "poveştiri" pe bandă rulantă, epicul acestor romane este trivial şi consumist, demn de nişte "povestaşi" plătiţi la normă. Le voi răspunde că una este să povesteşti "în context" (la un chef sau "pe sticlă") şi alta într-o carte, unde "subiectul" implică întotdeauna o opţiune. Or, în postmodernitatea noastră "emancipată" de mituri şi de tradiţii, această opţiune devine tot mai dificilă. Pe de altă parte, nu cred că trebuie să deplîngem tatonările unor prozatori în zona aşa-numitului "comercial". Celor care afirmă că Mircea Cărtărescu s-a compromis scriind De ce iubim femeile, le-aş reaminti că tradiţia romanului nu a fost niciodată "pură", că, la rigoare - aşa cum au demonstrat Bahtin sau Kundera -, ea ţine mai degrabă de "cultura populară" decît de Proust, Kafka, Joyce, Mann şi celelalte mari nume ale canonului modernist. O a doua trăsătură, strîns legată de prima, este autobiograficul. În multe dintre romanele tinerilor, la Adrian Schiop sau Ionuţ Chiva, de pildă, naratorul, care este şi protagonist, poartă "la vedere" numele autorului. Acest pact autobiografic paradoxal constituie un caz-limită: aşa numita autoficţiune. Deşi nebulos, conceptul are meritul de a evidenţia ceea ce mai vechiul stereotip al "autenticităţii" ascunde: faptul că, dacă povesteşti experienţe de viaţă la persoana I, nu eşti neapărat incult, lipsit de imaginaţie sau incapabil de obiectivare. "Autoficţiunea" înseamnă, printre altele, conştiinţa faptului că ficţiunea intervine în cea mai simplă relatare autobiografică, fără să se confunde prin aceasta cu fabulaţia sau cu minciuna. Am convingerea că acest angajament autobiografic reprezintă un cîştig în literatura noastră, în care există multe jurnale intime, nenumărate memorii, dar prea puţine autobiografii. Şi asta în condiţiile în care cu "moralul şi prinţipul" stăm aşa cum stăm. De aceea, cred că romancierii noştri consacraţi trădează anumite resentimente atunci cînd socotesc autobiograficul un impas pentru ficţiune, taxînd romanele tinerilor drept simplă "modă" sau "exhibiţionism". Dacă există vreo diferenţă între subiectivitatea asumată şi subiectivism, a-ţi povesti trecutul pe hîrtie nu poate fi chiar atît de simplu. Uneori, este chiar mai dificil decît să compui romane-frescă ale "obsedantului deceniu". În fine, ajungem la delicata chestiune a "violenţei de limbaj" din romanele tinerilor. În jargonul "vigilenţilor" care confundă limbajul literaturii cu limba literară, aceasta înseamnă nu tonul ridicat, sarcasmul sau ameninţările cu moartea, ci lista cuvintelor nepermise în public. Tradiţionalul strigăt care începe cu "m" şi răsună pe stadioane ar trebui, pesemne, înlocuit într-un roman prin sinonimul cult "felaţie!". Lăsînd gluma la o parte, nu neg că genul acesta de "provocare" verbală poate deveni agasant. Dacă admitem că "poveştile" din aceste romane comportă diverse personaje, o anumită punere în scenă, le vom găsi totuşi o scuză tinerilor noştri în ceea ce se cheamă oralitate. În pe bune/pe invers de Adrian Schiop, de pildă, trivialitatea diverselor grupuri şi idiomuri ale "subculturii" contemporane furnizează o adevărată enciclopedie. Aici putem sesiza ruptura cea mai violentă în raport cu romanul anterior, tributar, în genere, unui stil scriptural. Chiar dacă pare un simplu reflex al vorbirii, oralitatea nu este, prin comparaţie, mai simplă. Încercaţi să scrieţi o pagină "aşa cum vorbiţi" şi veţi înţelege la ce mă refer. Altfel spus, prozatorii "douămiişti" nu povestesc spontan, "aşa cum le vine", lipsiţi de acele preocupări artistice rezervate îndeobşte romancierilor consacraţi. Ei scriu, probabil, tot atît de greu pe cît au scris Neculce, Creangă, Caragiale, Preda şi alţi (la vremea lor) "subculturali". Ceea ce înseamnă că "sub" cultura noastră literară de manual nu se află decît... tot cultură.