Rolul cuscrilor sîrbi în filmele iniţiatice

Era roşu-carmin, avea o formă meseriaşă şi vreo doi-trei fluturaşi superbi, de ziceai că-s vii, imprimaţi pe ambele feţe. După ce am mai admirat-o încă o dată, am făcut tîrgul: i-am arătat colegului de bancă la lucrare şi am intrat în posesia minunatei cutiuţe de prezervative chinezeşti. Conţinutul lipsea, dar mi-a povestit colegu’ cum arată şi la ce se foloseşte. Mda, nu prea puteai să-ţi prinzi minunea în piept cu acul de siguranţă, pe post de insignă, cum trăgeam eu nădejde. Nici pe banca din clasă nu era indicat să o laşi, fiindcă sărea în ochii curioşilor. Aşa că am ascuns-o în abecedar.

Dar mie îmi controla mama lecţiile şi mă ajuta să-mi fac temele. Cînd a deschis cartea, fluturaşii mai să zboare prin casă... A început un mic şi subtil interogatoriu, a apărut şi capul familiei, puneau amîndoi întrebări discrete, ca să nu mă prind că ar fi vorba de ceva indiscret. Cam dădeam din colţ în colţ, fiindcă nu mă aşteptam să-mi descopere chiar babacii comoara şi încă atît de repede. Însă tot ei mi-au sugerat şi răspunsul: da, exact, o găsisem la fratele tatei acasă, mi-a plăcut şi-am luat-o, da, da. Hă, hă! Mi-a fost învăţătură de minte şi n-am mai lăsat la îndemîna părinţilor abţibildele cu tipe goale, nici paginile cu ţîţe uriaşe, rupte de prin reviste foarte... colorate, nici pixul pe care dacă-l întorceai, vedeai cum îi cade doamnei din imagine rochia, dar mai ales ce se ascunde în spatele ei; al rochiei. Şi alte... atenţii cu care colegul mă motiva să-i şoptesc cînd era ascultat de tovarăşa învăţătoare. Sau să iau cotul ca să vadă la mine-n foaie. Partenerul meu de afaceri avea acces la acele minunăţii întrucît tac-su era vameş. La Porţile de Fier, de unde ţării îi venea electricitate, iar unora dintre locuitorii ei - blugii, guma de mestecat, Vegeta, aspirinele Bayer, cola, brelocurile şi cărţile de joc cu doamne despuiate, dulciurile, cristalurile, antibaby, Pumele şi multe altele. De fapt, la majoritatea acelor vise pipăibile avea acces tot poporul care trecea prin "piaţa sîrbilor". La produsele erotizante, doar iniţiaţii. Şi, bineînţeles, elevii silitori. Cînd elevii au început să crească, iar silinţa lor să scadă, imaginile cu femei frumoase, goale, care te priveau fix şi tulburător în ochi, au prins viaţă. Chiar în camerele noastre! Adevărat, nu în acel perimetru dintre cei patru pereţi unde pofteam noi (observ că am dat-o pe plural, o fi din spirit de solidaritate...), dar în imediata lui apropiere. În televizor! Cuscrii noştri de peste Dunăre "băgau" nişte înnebunitoare filme porno, cu multe cadre strînse şi dese prim-planuri, la care, mici şi mari, membri de partid sau doar de sindicat, copii, părinţi şi - pot să jur! - bunici ne holbam în disperare. Timp de o jumătate de an, dragii noştri vecini n-au lăsat să treacă nici o noapte fără să aprindă focurile pasiunii pe K3 (al treilea post al televiziunii publice iugoslave, unde, după ora 00.00, se petreceau full-contacte mai tari decît în K1). Asta s-a întîmplat prin 1986 sau 1987 (ar trebui să-l întreb pe Radu Pavel Gheo, fiindcă e "doctor" în istorii româno-sîrbe), aveam 16-17 ani, şi deja trecusem primele două niveluri ale iniţierii sexuale. La televizor. Primul nivel - Decameronul lui Pasolini. Eram prin clasa a VI-a cînd s-a aflat - se afla uşor, programul de televiziune sîrbesc era tradus, apoi multiplicat la maşinile de scris ale instituţiilor comuniste mehedinţene şi răspîndit ca un manifest... liberal - că vineri noaptea va fi un film fierbinte. Era iarnă, frigul din apartament ne obliga pe toţi Şerbanii - noroc că nu eram decît trei - să dormim în acelaşi pat. Eu, întotdeauna la perete. Doar că în seara aia, cînd mi-a venit vremea de culcare, m-am cerut la margine. Cred că am găsit şi o explicaţie plauzibilă pentru profanarea tradiţiei. De fapt, am vrut să văd filmul, mai ales că a doua zi doar asta se discuta la şcoală şi picai de papagal dacă erai prins că n-ai văzut "fazele". Iar dacă ai mei tot se uitau... M-am întors pe partea dreaptă, m-am prefăcut că dorm şi am privit liniştit în dulapul cu haine, unde se oglindea nu Cetatea Neamţului, ci un film din care n-am înţeles nimic (sonorul era... mut, să nu mă trezesc, cică, scrisul nu se vedea mai deloc). Ca să nu fiu ipocrit (de mic!), nu lumea lui Boccaccio, nici personajele lui Pasolini ori maniera lui de a evoca Evul Mediu mă interesau pe mine, ci acele cîteva scene care mi-au dezgheţat complet toate oasele. Şi cartilagiile... Scene care m-au păstrat în rîndul lumii (bune) de la Şcoala generală nr. 2, care văzuse povestea şi nu prididea să o împărtăşească amărîţilor ce n-aveau dulapuri cu televizor... încorporat. Scene care m-au determinat să citesc imediat cartea (am descoperit-o rapid în biblioteca tatei) şi să-mi stimulez astfel, printr-un act profund intelectual, imaginaţia. Iniţierea mea s-a cizelat - nivelul II - cu ocazia primului Maratonski Film. ’84 sau ’85. Memoria asta... De vineri seara, ora 21, pînă în dimineaţa zilei de luni, televiziunea iugoslavă a programat filme în cascadă, de la cele de acţiune şi dragoste, pînă la comedii şi SF-uri. Printre ele, Ultimul tango la Paris. Unul dintre prietenii mai mari, cu care jucam baschet pe maidan, m-a atenţionat că e musai să-l văd, fiindcă are o secvenţă pe care n-o voi uita în veci. Protagoniştii ei: Marlon Brando, Maria Schneider şi o bucată de unt. Cum ai mei, săracii, stăteau ore în şir la cozi ca să prindă jumătate de pachet pe care scria "Unt de masă", am făcut ochii mari şi, pe la 4 dimineaţa (uite că-mi amintesc ora!), am văzut că atît de preţiosul produs lactat nu se punea cu succes doar pe pîine. Interesant mi se pare acum, la atîţia ani distanţă, că nu m-a încercat revolta împotriva capitaliştilor risipitori, cu toate că fusesem făcut UTC-ist doar de cîteva zile...