Robinson Crusoe, Gulliver şi Ştefan

Diana BĂDICA
Publicat în Dilema Veche nr. 504 din 10-16 octombrie 2013
Robinson Crusoe, Gulliver şi Ştefan jpeg

Că dragostea este oarbă am înţeles din şcoala generală, cînd m-am îndrăgostit (în acelaşi timp, evident) de Robinson Crusoe, Gulliver şi Ştefan, un coleg de clasă care scria poezii. Le puneam în balanţă calităţile, stabileam ierarhii, mă răzgîndeam. Nu mă satisfăcea o dragoste pentru un tip puternic, dar pe care nu mi-l imaginam zîmbind, nici o iubire faţă de unul care mă ducea cu preşul atunci cînd îi controlam tema la matematică. Unde mai pui că detesta germana, asculta rock şi avea prieteni dubioşi! Ştiam însă că nu exista nici un motiv pentru care să mă grăbesc. Ştefan, singurul iubit în viaţă, ieşea întotdeauna pe ultimul loc.

Ne-am întîlnit de curînd şi am stat de vorbă vreo patru ore în care am comprimat amintiri vechi de 16-17 ani. Cînd ne-am întors în prezent, eu am ţinut-o una şi bună cu povestiri dintr-o excursie la Berlin, iar el a vorbit despre multinaţionale, planuri de viitor şi filme româneşti. La un moment dat, m-am pomenit întrebîndu-l dacă îi vine să creadă că ne-am salvat, dar nu am primit un răspuns clar. Curiozitatea mea e destul de simplu de explicat. Şi eu, şi Ştefan, iar ca noi mulţi alţii, am crescut într-un oraş de provincie în care timpul chiar stătea în loc. Am trăit pînă la 19 ani în Slatina, un oraş pe care, în linie dreaptă, îl străbaţi într-o jumătate de oră. Slatina – în cazul în care nu ştiţi – e situată între Craiova şi Piteşti, dacă traversezi sudul cu săgeata albastră, are 9 licee şi 12 şcoli generale, e municipiu de judeţ şi se află la graniţa Podişului Getic cu Cîmpia Română.

Pe vremea mea, Slatina n-avea teatru, deşi Eugen Ionescu s-a născut acolo, iar cinematograful fusese desfiinţat cînd eram prin clasa a X-a – pierdere minoră, de altfel, după Revoluţie, nu văzusem mai mult de zece spectatori în sală decît la Titanic. La Biblioteca judeţeană, Blecher stătea pe raftul literaturii engleze, iar alte manifestări în afară de parada liceelor nu îi scoteau pe cetăţeni din casă. Desigur, asta pentru că nu existau alte evenimente publice.

Îmi e imposibil să spun care este momentul exact în care mi-am dat seama cum stă treaba cu oraşul ăsta, dar ce-mi amintesc clar este perioada în care am citit De veghe în lanul de secară. Să-i faci cunoştinţă unei domnişoare cuminţi cu un tip pe nume Holden Caulfield nu e chiar un lucru de ici, de colo! De fapt, atunci mi-a venit ideea că sînt singură pe lume, deşi aveam o soră şi o grămadă de prieteni. Şi am început o luptă cu lumea, cu societatea, cu oraşul care mă agasa, cu oamenii şi valorile din jur. Era absurd, nimic în jurul meu nu se schimbase, modernizarea oraşului nu se plănuia, nimic nou nu-şi făcuse loc sub soare. În perioada asta, singurele drumuri erau de acasă la liceu, de la liceu la bibliotecă şi înapoi. Stăteam şi citeam toată ziua, ba vara făceam asta şi noaptea. Aveam o problemă reală cu dormitul, pentru că nu acceptam să pierd zece ore din viaţă aiurea (somnul – opt ore, chinul dinainte de adormire – o oră, lenea de a mă ridica din pat la trezire – altă oră). Citeam cu furie, nimic nu mă mulţumea, prietenii mi-i vedeam din ce în ce mai nepregătiţi pentru viaţă, iar oraşul nu îmi oferea nimic din ce găseam în cărţi. Mai mult ca sigur, nici a fi pregătit de viaţă nu puteam să definesc, dar asta nu mă obliga să-mi reconsider prietenii. Nu eram atentă la stilul lui Salinger, o carte îmi plăcea în măsura în care renunţam la masă, dar descopeream în limbajul lui Holden o sinceritate care nu crezusem că are ce căuta în literatură. Pentru un adolescent care îi citise doar pe autorii canonici, americanul ăsta era un marţian, dar era ca mine, ba voia, ba nu mai voia. În lumea mea, totul se desfăşura liniar, ca drumul de acasă la liceu şi invers. Holden mergea cu trenul noaptea, singur, urma un liceu particular, juca hochei, se contrazicea cu profesorii, dormea la hotel. Vedea cum sînt adunate raţele de pe lac înainte de venirea iernii, fuma şi nu suporta apostolii. Eu nu văzusem niciodată raţe pe lac, iar la Olt nu ajungeam decît la spălatul covoarelor. Cu trenul nu mergeam decît cu părinţii, iar despre licee particulare nici acum nu cred să existe în Slatina. De fumat nu încercasem, pentru că nu mi se părea nimic interesant, dar dintre cunoscuţii fumători, nimeni nu o făcea altfel decît prin toaletele liceului, la careva pe-acasă sau în Rockotecă. Iar partide de hochei nu se dădeau. Într-un hotel intrasem o singură dată, la o nuntă unde mireasa fusese furată şi adăpostită într-o cameră în care stătea cu lumina stinsă. Era obosită, se întinsese pe pat, iar eu mă aşezasem lîngă ea aproape temîndu-mă să o privesc – părea o prinţesă şi nu era decît vecina mea de la parter. Mi-l imaginam pe Holden un om mare, un tip bine făcut, opusul băieţilor din liceu care purtau scurte de piele.

Tot atunci am citit Travesti şi Zbor în bătaia săgeţii, cu păianjeni la puterea n şi copii asemeni cerului, frumos sau urît, cer întotdeauna. Am fost un adolescent care a trăit drumurile altora. Poate de asta sînt un turist care nu se rătăceşte niciodată. Sau poate ăsta e rolul literaturii – de a construi hărţi. Sau de a oferi călătorii cu bilet aller sans retour. Slatina încă măsoară în linie dreaptă 30 de minute, dar acum are fîntîni cîntătoare, teatru, cinematograf, Olimpiada liceelor.

Ştefan spune că ne-am salvat pentru că am fost norocoşi. Nu ştiu ce să zic, poate mai degrabă am vrut să facem pe exploratorii, iar oraşul nostru de atunci ni s-a părut prea mic.

Diana Bădică este team leader în domeniul relaţiilor internaţionale. Scrie pe bookaholic.ro.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.