Robinson Crusoe, Gulliver şi Ştefan

Că dragostea este oarbă am înţeles din şcoala generală, cînd m-am îndrăgostit (în acelaşi timp, evident) de Robinson Crusoe, Gulliver şi Ştefan, un coleg de clasă care scria poezii. Le puneam în balanţă calităţile, stabileam ierarhii, mă răzgîndeam. Nu mă satisfăcea o dragoste pentru un tip puternic, dar pe care nu mi-l imaginam zîmbind, nici o iubire faţă de unul care mă ducea cu preşul atunci cînd îi controlam tema la matematică. Unde mai pui că detesta germana, asculta rock şi avea prieteni dubioşi! Ştiam însă că nu exista nici un motiv pentru care să mă grăbesc. Ştefan, singurul iubit în viaţă, ieşea întotdeauna pe ultimul loc.

Ne-am întîlnit de curînd şi am stat de vorbă vreo patru ore în care am comprimat amintiri vechi de 16-17 ani. Cînd ne-am întors în prezent, eu am ţinut-o una şi bună cu povestiri dintr-o excursie la Berlin, iar el a vorbit despre multinaţionale, planuri de viitor şi filme româneşti. La un moment dat, m-am pomenit întrebîndu-l dacă îi vine să creadă că ne-am salvat, dar nu am primit un răspuns clar. Curiozitatea mea e destul de simplu de explicat. Şi eu, şi Ştefan, iar ca noi mulţi alţii, am crescut într-un oraş de provincie în care timpul chiar stătea în loc. Am trăit pînă la 19 ani în Slatina, un oraş pe care, în linie dreaptă, îl străbaţi într-o jumătate de oră. Slatina – în cazul în care nu ştiţi – e situată între Craiova şi Piteşti, dacă traversezi sudul cu săgeata albastră, are 9 licee şi 12 şcoli generale, e municipiu de judeţ şi se află la graniţa Podişului Getic cu Cîmpia Română.

Pe vremea mea, Slatina n-avea teatru, deşi Eugen Ionescu s-a născut acolo, iar cinematograful fusese desfiinţat cînd eram prin clasa a X-a – pierdere minoră, de altfel, după Revoluţie, nu văzusem mai mult de zece spectatori în sală decît la Titanic. La Biblioteca judeţeană, Blecher stătea pe raftul literaturii engleze, iar alte manifestări în afară de parada liceelor nu îi scoteau pe cetăţeni din casă. Desigur, asta pentru că nu existau alte evenimente publice.

Îmi e imposibil să spun care este momentul exact în care mi-am dat seama cum stă treaba cu oraşul ăsta, dar ce-mi amintesc clar este perioada în care am citit De veghe în lanul de secară. Să-i faci cunoştinţă unei domnişoare cuminţi cu un tip pe nume Holden Caulfield nu e chiar un lucru de ici, de colo! De fapt, atunci mi-a venit ideea că sînt singură pe lume, deşi aveam o soră şi o grămadă de prieteni. Şi am început o luptă cu lumea, cu societatea, cu oraşul care mă agasa, cu oamenii şi valorile din jur. Era absurd, nimic în jurul meu nu se schimbase, modernizarea oraşului nu se plănuia, nimic nou nu-şi făcuse loc sub soare. În perioada asta, singurele drumuri erau de acasă la liceu, de la liceu la bibliotecă şi înapoi. Stăteam şi citeam toată ziua, ba vara făceam asta şi noaptea. Aveam o problemă reală cu dormitul, pentru că nu acceptam să pierd zece ore din viaţă aiurea (somnul – opt ore, chinul dinainte de adormire – o oră, lenea de a mă ridica din pat la trezire – altă oră). Citeam cu furie, nimic nu mă mulţumea, prietenii mi-i vedeam din ce în ce mai nepregătiţi pentru viaţă, iar oraşul nu îmi oferea nimic din ce găseam în cărţi. Mai mult ca sigur, nici a fi pregătit de viaţă nu puteam să definesc, dar asta nu mă obliga să-mi reconsider prietenii. Nu eram atentă la stilul lui Salinger, o carte îmi plăcea în măsura în care renunţam la masă, dar descopeream în limbajul lui Holden o sinceritate care nu crezusem că are ce căuta în literatură. Pentru un adolescent care îi citise doar pe autorii canonici, americanul ăsta era un marţian, dar era ca mine, ba voia, ba nu mai voia. În lumea mea, totul se desfăşura liniar, ca drumul de acasă la liceu şi invers. Holden mergea cu trenul noaptea, singur, urma un liceu particular, juca hochei, se contrazicea cu profesorii, dormea la hotel. Vedea cum sînt adunate raţele de pe lac înainte de venirea iernii, fuma şi nu suporta apostolii. Eu nu văzusem niciodată raţe pe lac, iar la Olt nu ajungeam decît la spălatul covoarelor. Cu trenul nu mergeam decît cu părinţii, iar despre licee particulare nici acum nu cred să existe în Slatina. De fumat nu încercasem, pentru că nu mi se părea nimic interesant, dar dintre cunoscuţii fumători, nimeni nu o făcea altfel decît prin toaletele liceului, la careva pe-acasă sau în Rockotecă. Iar partide de hochei nu se dădeau. Într-un hotel intrasem o singură dată, la o nuntă unde mireasa fusese furată şi adăpostită într-o cameră în care stătea cu lumina stinsă. Era obosită, se întinsese pe pat, iar eu mă aşezasem lîngă ea aproape temîndu-mă să o privesc – părea o prinţesă şi nu era decît vecina mea de la parter. Mi-l imaginam pe Holden un om mare, un tip bine făcut, opusul băieţilor din liceu care purtau scurte de piele.

Tot atunci am citit Travesti şi Zbor în bătaia săgeţii, cu păianjeni la puterea n şi copii asemeni cerului, frumos sau urît, cer întotdeauna. Am fost un adolescent care a trăit drumurile altora. Poate de asta sînt un turist care nu se rătăceşte niciodată. Sau poate ăsta e rolul literaturii – de a construi hărţi. Sau de a oferi călătorii cu bilet aller sans retour. Slatina încă măsoară în linie dreaptă 30 de minute, dar acum are fîntîni cîntătoare, teatru, cinematograf, Olimpiada liceelor.

Ştefan spune că ne-am salvat pentru că am fost norocoşi. Nu ştiu ce să zic, poate mai degrabă am vrut să facem pe exploratorii, iar oraşul nostru de atunci ni s-a părut prea mic.

Diana Bădică este team leader în domeniul relaţiilor internaţionale. Scrie pe bookaholic.ro.