Rîsul, foehn-ul şi căţelul
Petrec mult timp în baruri și cafenele. Acum, că e vară, la terase. Sînt deseori absorbit de lucrurile care se petrec la mesele vecine, da’ uite că nu mi-a trecut pînă acum prin cap c-aș putea fi, la rîndul meu, ținta altor absorbiți. Să zicem că s-ar întîmpla chestia asta. Oare ce-ar spune un vecin atent (ba nu, mai bine o vecină) despre mine? O variantă fairplay ar suna așa:
A venit un tip cu un rucsac roșu. S-a învîrtit o vreme printre mese, pînă la urmă s-a așezat la una mai ferită. A comandat un cappuccino (deco) și o apă plată (la temperatura camerei). După ce le-a primit, a aprins (tacticos) o țigară. Apoi a scos (și mai tacticos) o carte din rucsac și s-a apucat să citească. Din cînd în cînd se uita cu coada ochiului la ceilalți clienți. Ba se distra, ba pufnea, ba mormăia nu știu ce. Credea că nu-l vede nimeni, deșteptul! Juma’ de oră numa’ asta a făcut, a scanat și a tras cu urechea în stînga și-n dreapta. După aia a închis cartea (cică citea!), a scos un laptop, s-a pus pe butonat și la revedere, nu și-a mai ridicat nasul de-acolo. Peste vreo două ore a dat cu pumnul în masă și a strigat: daaa, asta-i! Apoi a-nceput să facă giumbușlucuri. Era în formă, parcă voia să-i pupe pe toți.
Așa, ce voiam să spun? Gata, știu. Printre primele lucruri pe care le dezvăluim despre noi se află tabieturile. Că vrem, că nu vrem, prin ele le deschidem celorlalți o portiță către universul nostru. Iată, vecinul cel atent (pardon, vecina, rămîne cum am stabilit) mi-a aflat, fără prea mari eforturi, obiceiurile. Poate că nu i-au spus mare lucru, dar dacă, prin ceștiueucecircumstanțe, am ajunge să stăm la o poveste, ar ști cum să mă ia. Țigară & cafea (deco?!), citit, ochi & urechi, oho, cîte variante!
Tabieturi, așadar. Tabieturile mele. Portițele.
Unu. Baruri, cafenele, terase. Acolo scriu. Pînă acum, nu mi-a ieșit altundeva. Bagă-mă într-o cameră liniștită, dă mi un scaun din ăla meseriaș, ergonomic, dacă știe să facă masaj, cu-atît mai bine, și zi-mi gata, băiete, ai toate condițiile, scrie! N-o să fac nimic altceva decît să mă foiesc și să mă perpelesc. Scriu doar în oraș. Așa am început și, vaivaivai, nu mă pot dezobișnui! E o tîmpenie, recunosc. Dar, pînă una-alta, e o tîmpenie care funcționează. Uneori, textul iese cum îmi convine. Cînd se-ntîmplă asta, mă bucur. Uite, cam așa:
Am scris aproape o pagină într-o cafenea. Chestia asta mi-a dat aripi. Am dat din mîini. Am rîs bine. Am vorbit mai mult decît îmi stă în fire. M-am prostit. Atît de tare, încît am șutat cu sete într-o chestie rotundă și albă de la budă, mi s-a părut că e o minge de ping-pong. Ghinion, era un opritor de ușă.
Apropo, există un program care simulează zgomotele dintr-o cafenea. L-am încercat. O altă tîmpenie, care nici măcar n-a funcționat.
Doi. Fumez. Sînt dependent, n-o s-o dau cotită. Beau cafea (cappuccino) pentru că țigara pe sec e nașpa.
Trei. Sînt atent la ce se petrece-n jurul meu. Oamenii sînt fascinanți. Uneori intru în vorbă cu necunoscuți. Sau ei cu mine. Tabieturile înlesnesc conversația. Apoi notez chestii. Cam așa:
Cafenea. Băuturică, mîncărică, glumițe, hihihi, hahaha ș.a.m.d. Intră o bătrînă. Ochi albaștri, capot, batic, o mie de riduri. Vede o masă nedebarasată, pornește spre ea, întinde mîna din mers, juma’ de limonadă, nu, n-are cum să-i scape. Ajunge odată cu chelnerița, mie, mie, zice, nu, vă rog, se ține tare fata, nu luați de pe mese, stați jos, vă fac eu o limonadă, haideți, stați, nu costă. Bătrîna își strînge mai bine capotul. Își aranjează baticul. Nu stau, n-am timp, spune și face cale-ntoarsă. Nu stau, n-am timp. Nu stau, n-am timp.
Sau așa:
Își dă jos șapca cu USA. Scoate o sticluță de vodcă din buzunar. Trage o dușcă. Uăi, da’ bună-i! Închide ochii. Îi deschide. Zice. Cum prindea el, cînd era mic, pui de cioară și le sucea gîtul. Cum îi fierbea și-i mînca. Uăi, da’ buni erau! Ce tot zbieri, mă, pacoste, că surzesc aicea! (plînge un copil). Lui i-a intrat odată un cui în talpă. Și ce dacă i-a intrat? N-a zbierat așa. Nici măcar n-a zis acasă, pe vremea aia nu umbla mă-ta atîta după curul tău. Trece brusc la altele – Ilici, huo, Țapu’, huo, Băse, huo, Neamțu, huo – și încă n-am văzut nimic, și dacă ar avea el putere… Scuipă. Trage o dușcă. Uăi, da’ bună-i! Își pune șapca cu USA. Fluieră. Un pechinez apare de după o mașină. Aici erai, mă? Zîmbește. Hai cu bunu’, hai acasă. Mai trage o dușcă. Cîinele îl privește blajin.
Apropo, am și eu un cîine care mă privește blajin. Ne privește, de fapt, și se strecoară și-și face loc între noi, și se-ntinde, și bfff, oftează (ăsta da tabiet!), în timp ce noi citim sau pălăvrăgim sau rîdem. Chiar, rîsul în doi o fi oare un tabiet? Dacă da, e cel mai plăcut, cel mai liniștitor, cel mai simpatic, celmaicel dintre toate! E un moment bun să spun Și-am încălecat pe-o șa, cred că n-o să se supere nimeni. Ei, nu chiar nimeni, cîțiva prieteni care cunosc tabietul meu cel mai vechi (folosirea uscătorului de păr pe post de aerotermă) mă vor lua probabil la unșpe metri, măă, da’ n-ai zis cum te încălzești cu ăla!
Hai, prieteni, e vară, cui îi pasă de foehn-uri și de aeroterme acum?
Bogdan Munteanu este scriitor.
