"Atunci cînd definim istoria drept ceva anume, totul se învîrte pînă la urmă în jurul izvoarelor. Metodologia istoriei înseamnă, în primul rînd, un complex de reguli care spun cum trebuie procedat cu izvoarele. Doar că izvoarele nu se pretează la o tratare întru totul riguroasă. Sau poate că, pînă la urmă, s-ar putea, dar nu se pretează în mod cert ceea ce se află dincolo de ele. Am spus-o deja, izvoarele Ťreflectă» realitatea, adaptînd-o şi deformînd-o. În această privinţă, o metodă riguroasă (tratarea comparată a surselor, raportarea lor la contextul mental şi ideologic) e susceptibilă de a reduce considerabil riscurile unei lecturi naive. Dificultatea majoră, pe care nici o metodologie nu o mai poate rezolva, stă însă în faptul că izvoarele, oricît ar fi de abundente şi de variate, nu acoperă decît o mică parte din ceea ce oamenii au gîndit, au proiectat şi au făcut de-a lungul istoriei. Însă, în timp ce jucătorul dispune de toate elementele unei imagini virtuale şi nu trebuie decît să combine, istoricul e lipsit de cea mai mare parte a lor. Trebuie să recreeze imaginea pornind de la elemente izolate şi disipate, iar acestea se rarefiază treptat, pînă la dispariţie, cu cît se coboară mai adînc în trecut. Aşa proceda Curvier, reinventînd, dintr-un dinte de dinozaur, dinozaurul întreg. Maşinăria istorică e însă infinit mai complicată decît un organism de reptilă. Nici o metodologie nu poate da reţete de acoperire a golurilor de informaţie. Nici o metodologie nu-i spune istoricului cum să îmbine faptele şi ce sens să le dea. Ideologia şi creativitatea individuală ocupă terenul liber, oferind liantul necesar. Cert este că aceleaşi informaţii şi metodologii similare pot conduce cu uşurinţă spre scenarii istorice, nu numai diferite, dar chiar contradictorii. Un exemplu clasic în istorigrafia privitoare la rom