Rînduri, numere, alegeri
În 2000, eram student la Central European University şi am mers cu cei şase colegi români să votăm. Nu îmi amintesc să fi fost aglomerat, nu îmi amintesc nici actul de a pune ştampila pe buletinul de vot, dar ţin minte că, după ce am terminat toţi de votat, o doamnă din personalul ambasadei ne-a invitat la un ceai. Şi pentru că stînjeneala caracteristică momentelor în care persoane complet necunoscute vorbesc despre vreme nu era, probabil, suficient de apăsătoare, doamna respectivă ne-a întins un tabel şi un pix, rugîndu-ne să-l completăm cu datele noastre de identificare (cine sîntem, de unde venim şi ce căutăm noi în Varşovia), cu explicaţia că aşa îşi aduc şi ei la zi baza de date cu studenţii români din Polonia. Interacţiunea stranie de atunci, combinată cu alegerea imposibilă pe care o aveam de făcut în al doilea tur, m-au determinat să nu mai trec pe la ambasadă după două săptămîni.
Patru ani mai tîrziu, eram student la Penn State şi am votat la consulatul României din New York. Am folosit acele alegeri ca prilej de a ne întîlni cu cei care erau cît de cît aproape de New York. După un drum de cinci ore cu maşina, am votat (nu îmi amintesc să fi fost un rînd mai mare de zece persoane) şi apoi am mers să mîncăm la unul din restaurantele româneşti din Queens, un local unde fumatul încă era permis („doar sîntem între noi, românii“, mi-a spus chelnerul) şi de unde am rămas cu o poză în care explicam savant ceva, gesticulînd cu un castravecior murat în mînă. Întîmplarea face că am revăzut restaurantul („Bucharest“ se chema) chiar zilele trecute, în filmul
. Aceste amintiri mă obligă la două observaţii a căror relevanţă e mai mult sau mai puţin evidentă în acest moment. Prima: statul român avea dificultăţi în a afla pe unde i se plimbă cetăţenii chiar şi acum 15 ani, cînd încă aveai nevoie de vize pentru mai toate ţările. În condiţiile în care fenomenul migraţiei s-a liberalizat, iar statul a rămas, se pare, la fel de incapabil sau cel puţin la fel de dezinteresat în a administra baze de date cu informaţii despre cetăţenii săi, nu cred că ar trebui să fie de mirare că au existat dificultăţi în organizarea eficientă a alegerilor în străinătate. A doua: nu îmi aduc aminte ca aceste momente electorale să fi fost însoţite de probleme semnificative pentru cei care votau în străinătate. Sigur, nu puteai vota dacă nu locuiai cît de cît aproape de un oraş unde se afla o secţie de votare, dar nu îmi amintesc să fi văzut ştiri despre cozi interminabile în ziua votului.
Aglomeraţia din ziua votului a reprezentat o temă importantă în ultimele două rînduri de alegeri prezidenţiale. Pentru mulţi români, alegerile din 2009 vor rămîne în memorie (datorită Antenei 3) ca alegerile în care la ambasada din Paris s-a votat „la secundă“; cele din 2014 vor fi reţinute ca alegerile în care cetăţeni români au stat la rînd ore întregi şi nu au mai apucat să voteze. Mai mult, deficienţele organizatorice de la primul tur par să fi avut un rol decisiv în mobilizarea dintre cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale din 2014. Folosind datele furnizate de Autoritatea Electorală Permanentă (
), voi încerca să înţeleg de ce „coada la vot“ a jucat un rol atît de important în ultimele alegeri.
Alegerile din 2009 au reprezentat pentru mulţi o mare surpriză: oamenii s-au dus la culcare crezînd că alegerile au fost cîştigate de Mircea Geoană pentru a se trezi că tot Traian Băsescu era preşedinte. Diferenţa dintre cei doi a fost de doar 70.321 de voturi, în condiţiile în care Băsescu a cîştigat cu 84.786 de voturi mai mult decît Geoană în afara ţării.
Faptul că voturile din străinătate au fost ultimele luate în calcul i-a făcut pe mulţi să ajungă la concluzia (greşită) că Băsescu a fost reales preşedinte al României de către diaspora, că românii din afara graniţelor au anulat voinţa celor din ţară. Dacă ar fi să urmăm o astfel de argumentaţie, atunci am putea susţine şi că Băsescu a fost ales preşedinte de clujeni (în judeţul Cluj, Băsescu a cîştigat cu 88.135 de voturi mai multe decît Geoană), aceştia fiind, de fapt, cei care au răsturnat voinţa întregului popor.
Nu sînt mulţi cei care îşi amintesc că este vorba de doar 95.000 de voturi în primul tur şi de doar 147.000 de voturi în al doilea tur. Pentru o imagine ceva mai clară: numărul voturilor din străinătate în al doilea tur a fost echivalent cu cel al voturilor din sectorul 4 al Capitalei sau cu cel al voturilor din judeţul Satu Mare. În febra discuţiilor despre vot uităm acest amănunt important: din cele aproape trei milioane de români răspîndiţi în lumea întreagă, doar 147.000 au votat în 2009.
În absenţa unor baze de date privind migraţia românilor, cea mai bună estimare pentru participarea la prezidenţialele din 2014 este cea făcută pe baza prezidenţialelor din 2009, cu o eventuală suplimentare pentru cei care au migrat în perioada dintre cele două alegeri. Presupunînd o creştere cu 25% a numărului de votanţi, organizatorii alegerilor se puteau aştepta, la momentul stabilirii numărului de secţii de votare, la aproximativ 120.000 votanţi în primul tur şi la aproximativ 185.000 de votanţi în al doilea tur de scrutin. Folosind informaţiile de la alegerile din 2009, puteau estima că cei mai mulţi dintre votanţi vor fi în Italia (29% în 2009), Spania (24%), Republica Moldova (8%), SUA (6%), Franţa (4%) şi Marea Britanie (4%). Aceste şase ţări, împreună, au dat 76% din voturile din al doilea tur din 2009. Cu un spor de 25% care să acopere migraţia suplimentară, estimările ar fi fost de 35.000 de votanţi în Italia, 29.000 în Spania, 10.000 în Republica Moldova, 7000 în SUA şi cîte 5000 în Franţa şi Marea Britanie.
Comparînd această estimare cu rezultatele înregistrate, observăm puterea predictivă a zicalei că „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg“. În primul tur din 2014 au fost 160.000 de votanţi, nu 120.000. În unele ţări am estimat mai mulţi votanţi decît au fost în realitate (SUA), iar în altele am estimat mai puţini decît au venit la vot (Italia, Spania, Moldova, Franţa, Marea Britanie). Estimările statistice nu se fac pe ghicite, ci se fac pornind de la anumite măsurători care în momentul de faţă par să nu fie disponibile (este posibil ca ele să existe pe undeva într-un sertar, dar statul român este mai zgîrcit cu difuzarea datelor statistice chiar şi decît cu finanţarea cercetării).
Adevărata dimensiune a problemei, însă, apare la comparaţia datelor pentru al doilea tur: estimarea era de 185.000 de votanţi, or, în realitate au fost 378.000 de votanţi, mai mult decît dublu. Diferenţa uriaşă de votanţi între primul tur şi al doilea (o creştere de 236%) sugerează că această creştere a fost determinată de un eveniment care a avut loc între cele două tururi de scrutin şi care nu putea fi prevăzut sub nici o formă înainte de alegeri, cînd organizatorii stabileau cîte secţii de votare vor fi şi unde. În nu mai puţin de 38 de ţări, numărul votanţilor din turul al doilea a fost cel puţin dublu faţă de primul tur, cu o creştere maximă de 820% în San Marino, de la 216 la 1771 de votanţi.
Discrepanţa dintre cele două tururi din 2014 şi cea dintre numărul de votanţi din 2014 şi cei din 2009 ar trebui să fie una dintre principalele teme pe care sociologii şi politologii ar trebui să le studieze şi să le explice. Eu doar sugerez cîteva ipoteze ce par plauzibile şi care ar trebui testate.
Creşterea de la 2009 la 2014 poate fi explicată de un efect de contagiune: românii care au trăit mai mult în democraţii stabile, în care participarea politică este mai des întîlnită, au învăţat de la localnici şi au mers la vot. O explicaţie complementară ia în calcul efectul reţelelor sociale, care, deşi existau şi în 2009, au devenit un important canal de comunicare mai tîrziu, pînă în 2014. Şi o a treia explicaţie poate avea la bază radicalizarea politică ce a caracterizat al doilea mandat al lui Băsescu şi care a migrat dinspre actorii politici înspre susţinătorii şi votanţii acestora. Pentru unii, miza alegerilor a fost de a-l alege pe Ponta preşedinte, iar pentru alţii miza a fost de a-l bloca pe Ponta. Este sigur, însă, că numărul celor care au crezut că au o miză în alegerile din 2014 a fost mai mare în 2014 decît în 2009.
Creşterea dintre cele două tururi din 2014 a avut alte mecanisme, cel al mizei crescute fiind probabil singurul comun cu creşterea faţă de 2009. Principalul mecanism pare să fie cel al răspunsului emoţional la un eveniment (cozile din primul tur) care a fost puternic manipulat în mass-media şi care a fost însoţit de un răspuns dezastruos din partea organizatorilor alegerilor. Cînd numărul votanţilor din Italia creşte de la 35.000 la 97.000, al celor din Anglia de la 10.000 la 26.000, iar al celor din Germania de la 8000 la 18.000 în doar două săptămîni, este puţin probabil ca răspunsul să fie altfel decît emoţional.
Şi pentru că cifrele sînt seci, voi da un exemplu căruia sper că i se vor alătura multe altele similare venite de la cititorii variantei online a acestui articol. O bună prietenă trăieşte de ceva vreme în Austria. Mutarea iniţială a avut la bază o nemulţumire din ce în ce mai sîcîitoare faţă de felul cum mergeau lucrurile în ţară. N-a fost prea interesată de politica dîmboviţeană: avea preferinţe clare pentru anumite tipuri de politici în zona economică, dar nu urmărea luptele dintre politicienii români. În mod surprinzător, după primul tur al alegerilor, s-a activat politic. Încă nu îmi este clar cît din acest brusc interes e acoperit de credinţa că Iohannis reprezintă soluţia pentru România şi cît este dorinţa de a împiedica victoria lui Ponta. Dar este clar că ceva a făcut-o să reacţioneze la aceste alegeri. Între cele două tururi, a devenit foarte activă pe Facebook, distribuind mesaje de partid, comentarii virale anti-Ponta, îndemnuri pro-Iohannis. Este greu să porneşti de la cazuri individuale şi să ajungi la o explicaţie generalizatoare, dar dacă nu facem acest lucru, în 2019 ne vom întreba din nou unde să punem secţiile de votare, cîte să fie şi de ce la sfîrşitul zilei de votare unele secţii au fost goale toată ziua, iar altele au rămas cu votanţi la poartă.
Claudiu Tufiş este sociolog, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. A coordonat, împreună cu Mircea Comşa (UBB) şi Andrei Gheorghiţă (ULBS), două volume despre alegerile europarlamentare şi cele prezidenţiale din 2009. Aceeaşi echipă analizează în prezent datele de la alegerile prezidenţiale din 2014.
