Revoluţiile morale se produc sub ochii noştri
Cum apar revoluțiile morale ale umanității și ce anume stă la baza lor? Într-un exercițiu intelectual provocator, Kwame Anthony Appiah (How Moral Revolutions Happen, 2011) aplică modelele lui Thomas Kuhn despre revoluțiile științifice sau ale lui Paul Feyeraband în fizica cuantică pentru a explica modificarea concepției și reprezentărilor despre lume.
Appiah se întreabă ce putem învăța despre moralitate explorînd revo-luțiile exprimate prin abolirea sclaviei (1794, Convenția Națională franceză), colapsul duelului (în Marea Britanie încă din 1851) ori încetarea legării picioarelor fetelor (practică de tortură pentru înfrumusețare și creșterea șanselor unei căsătorii într-o familie înstărită), în-tîlnită în China pînă la jumătatea secolului XX. El observă că o revoluție morală implică o rapidă transformare a comportamentului moral, nu doar a sentimentelor morale. Întotdeauna sclavia a fost un atac la adresa umanității sclavilor, legarea picioarelor tinerelor chinezoaice un chin atroce, iar duelul un ritual criminal și irațional. Ceea ce determină societățile să renunțe la anumite practici sînt reformulările survenite în interiorul unui concept dificil de circumscris, denumit „onoare“, responsabil de transformările comportamentelor morale. Fiindcă are o strînsă legătură cu emoțiile morale precum rușinea, mîndria ori ofensa identității sociale a fiecărui individ, ea oferă un suport consistent pentru motivațiile morale în general.
Istoricul Lucien Febvre considera onoarea unul dintre motoarele motivaționale cele mai puternice pe care omul societăților moderne le cunoaște. În ce sens? După Revoluția Franceză, onoarea a evoluat de la o caracteristică asociată rangului social către o caracteristică morală, prețuind mai mult cum era o persoană – etică, valori, sentimente – decît ceea ce era și poseda. Onoarea solicita, în primul rînd, asumarea unei etici personale în raport cu exigențele impuse de un grup. Obţinerea drepturilor într-un asemenea grup (social, profesional, etnic) presupunea subscrierea la norme, în care respectul de sine era format şi reflectat de respectul celorlalţi – ceea ce sociologul Erving Goffman numește identitatea personală ratificată social.
Românii și onoarea, o relație subestimată
Românii s-au întîlnit cu ideea de onoare în zorii modernității, după 1821. Le-a produs nevroze, insomnii și o viață complicată. Nu tuturor și nu deodată. Mai întîi celor care au călătorit și au studiat în Occident, au avut acces la literatură ori ocazia să interacționeze cu ofițerii ruși sau austrieci ai armatelor de ocupație.
Au descoperit astfel afacerile și codurile de onoare, atmosfera asociațiilor studențești dueliste, ce înseamnă curajul în fața morții și forța de caracter. La întoarcerea în patrie, șocați de arțagul dueliștilor, bonjuriștilor, de sensibilitatea lor nemaivăzută la orice formă de insultă, boierii de modă veche cereau protecția ocîrmuirii. Apoi, cînd presa a devenit liberă, după mijlocul secolului al XIX-lea, dezbaterea despre onoare s-a răspîndit ca o epidemie, devenind parte a unei sfere publice din ce în ce mai exigente. Cei din înalta societate capabili să o înțeleagă – totuși puțini într-un popor rural și needucat – n-au mai putut ignora acest import al unui comportament moral occidental. Apărarea onoarei a fost asociată îndeobște cu duelul, dar acesta era doar ritualul extrem prin care era probată. Așa-numitul point d’honneur ținea de o mentalitate mult mai răspîndită decît a cercului dueliștilor, a fost rezultatul unei educații elaborate, care a prețuit în primul rînd cinstea, distincția morală, tăria de caracter și respectul profund acordat celorlalți.
Nu e exagerat să considerăm că retorica și presiunea normativă a onoarei pot fi plasate, pe o diagramă a transformării elitei societății românești în aceeași clasă de aculturație și impact cu pătrunderea ideilor politice liberale, a practicilor capitaliste în economie ori a sensibilității romantice în creația literară. Dacă ar fi să facem un bilanț, mulți dintre membrii elitei politice care au realizat România modernă au simțit trecînd pe la ureche un glonț sau au ținut spada în mînă. Despre unii se poate spune că au supraviețuit miraculos, precum la fel de cert este că mulți au mimat ritualul cu talent, trăgînd artistic cu pistolul în aer. Fuga din calea confruntării, poltroneria, era însă întotdeauna descalificantă.
Stat, patriotism, societate
Nu întîmplător dueliștii români au fost percepuți drept „renăscători ai neamului“. Însușirea acelui point d’honneur a coincis cu descoperirea patriotismului şi a virtuților civice. Conotațiile acordate onoarei de tip occidental (bazate pe respectarea libertății, demnității și drepturilor individului), forță motrice a conștiinței de sine politice, intră automat în coliziune cu regimurile opresive. Mulți dintre foștii „căuzași“ de la 1848, adepți ai codului de onoare la nivel de generație, au fost inițiatorii revoluțiilor de atunci: abolirea sclaviei în Principate, renunțarea la cenzură, respectarea drepturilor cetățenești, egalitatea în fața legii etc.
Cînd însă natura statului a devenit liberală, după 1859-1866, asistăm la o reconfigurare a raporturilor dintre individ și autorități. Onoarea nu mai era doar o trăsătură de care se făcea caz numai în mediile masculine, ci statul începea, cel puțin teoretic, să cultive sfera individuală. Apare o legislație menită să protejeze în mod egal demnitatea persoanelor, dreptul la reputație fiind o limită inerentă a celorlalte drepturi fundamentale (exercițiul libertății de expresie, de opinie). Jurisprudența europeană referitoare la calomnie, insultă și defăimare amplifică și securizează relevanța socială a onoarei personale. Cel mai banal jurămînt în justiție conținea fraza: „Pe conștiința și onoarea mea, înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor“. Totodată, statul a fost tolerant pînă la complicitate cu inițiatorii afacerilor de onoare, mai mereu recrutați din înalta societate. Regimul penal permisiv a fost consfințit de șeful statului, regele Carol I, care l-a grațiat, de exemplu, pe politicianul Nicolae Filipescu pentru crimă prin duel, în timp ce fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu, Lascăr, pentru aceeași faptă se considera „persecutat“ în 1921, întrucît primise o pedeapsă de două luni închisoare!
În plus, odată cu desființarea rangurilor boierești, statul vine în întîmpinarea aspirației elitelor sociale de recunoaștere a onoarei și inaugurează un sistem meritocratic pe baza medaliilor, ordinelor și decorațiilor (Ordinele „Steaua României“ (1877), „Coroana României“ (1881), „Carol I“ (1906), „Mihai Viteazul“ (1916) ș.a.m.d.) Multiplicarea mărcilor distincției a suscitat emulație și competiție în sînul elitelor și a permis angrenarea benevolă a cetățenilor în logica recompenselor simbolice. Decorațiile au lăsat deschisă tuturor posibilitatea unei demnități personale, fără a ține cont de origine, confesiune ori statut social, efectul fiind pus și pe seama fascinației pe care societatea burgheză o manifestă față de stilul de viață aristocratic.
Dacă duelul și-a redus atractivitatea – chiar dacă reverberațiile afacerilor de onoare s-au menținut pînă tîrziu, dispărînd odată cu instaurarea comunismului –, în paralel societatea civilă s-a autoorganizat, integrînd valorile și principiile onorabilității. Pînă la instaurarea dictaturii regale și apropierea războiului, fără a idealiza, am avut o societate civilă sănătoasă, înțesată de jurii, comitete, comisii de onoare, informale și formale, uneori integrate sistemului juridic, care se pronunțau asupra respectabilității unor personalități publice. Apar membrii de onoare ai asociațiilor și academiilor, cetățenii de onoare ai orașelor, domnișoarele de onoare ale reginei. Deontologia corpurilor profesionale s-a modelat subtil potrivit unor coduri de conduită. Barourile avocaților, colegiile medicilor, senatele universităților încep să funcționeze, de asemenea, sub imboldul unor concepte de onoare dispunînd sancțiunile și excluderile.
Observăm, așadar, că recunoașterea și funcționalitatea reală a onoarei personale este o trăsătură a societăților libere și sănătoase. Nu întîmplător regimul comunist a șters, pur și simplu, subiectul onoarei de pe agenda de cercetare a psihologilor, antropologilor și istoricilor, golind memoria noastră colectivă de semnificațiile și importanța ei. Fără această busolă activă a țesutului social – o constatăm cu amărăciune în timpurile actuale – proliferează impostorii, plagiatorii și, în general, șarlatanii.
Abisul dintre #MeToo și Statul Islamic
Libertatea și valorile civilizației occidentale au permis declanșarea unei alte revoluții în plină desfăășurare: #MeToo – o mișcare de redefinire a profilului masculinității onorabile, mai precis a comportamentului sexual, potrivit unui cod moral creat de femei. Ținînd cont de efectele sociale dezastruoase pentru cei învinuiți – cum sînt producătorul Harvey Weinstein și actorul Kevin Spacey, scoși din seriale și ostracizați de Hollywood –, avem o bună dovadă că presiunea normativă funcționează dincolo de brațul legii, prin însușirea unui nou cod comportamental între sexe și prin respingerea practicilor de hărțuire-condiționare tacit tolerate anterior. La polul opus vedem condiția femeilor în societățile autoritare. Femeia este distribuită într-un rol social minor și umilitor, printr-un cod al moralității represiv, din care este imposibilă evadarea și pe care elitele religioase patriarhale îl apără cu orice preț. În mediile islamice, de pildă, bărbatul e paradigma omului „integral“, pe cînd femeia e considerată „incompletă“. Iar forma extremă este interpretarea grotescă și criminală pe care organizația Statul Islamic a aplicat-o: violența și sclavia sexuală, mariajele forțate, raporturi în care violatorii, dezlegați de orice autoconstrîngere morală, se considerau „aleși“ ai profetului Mahomed. Dar și la nivelul acestor societăți se pot produce mici revoluții, cum ar fi dreptul femeilor de a conduce neînsoțite automobilul.
Mihai Chiper este cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români, Humanitas, 2016.
