"Changez la vie" - ambiţia suprarealistă a renăscut în 1968, împreună cu aceea marxistă, a "transformării lumii". Rebelii parizieni, cei din Berlinul de Vest ori studenţii de la universităţile Columbia şi Berkeley credeau că vor aduce utopia la putere. Îi citau pe Guevara, Gramsci, Rosa Luxemburg, Troţki, Marcuse, Mao, ba chiar şi pe Lin Biao ("A te revolta este just"). Purtau în mînă "cărticica roşie". Unii jurau pe numele unor Proudhon ori Bakunin, fără să ştie că aceştia decelaseră la timp potenţialul dictatorial-terorist al marxismului. Prea puţin le păsa lor atunci despre ce se întîmpla în Estul Europei, în acea zonă a paraliziei brejneviste unde se ivise, totuşi, odată cu Primăvara de la Praga, o rază de speranţă care avea să piară zdrobită de Panzerkommunismus, de acel "socialisme qui venait du froid", despre care scria chiar Jean-Paul Sartre după invazie. Toate aceste lucruri reies din lungul dialog dintre Adam Michnik şi Cohn-Bendit, Dany "le Rouge" (la păr şi la idei), devenit între timp europarlamentar ecologist, deci Dany le Vert (Nous l’avons tant aimée la révolution, Barnard Barrault, 1986). Obsesia revoltaţilor din Vest era să stigmatizeze "imperialismul american". Se opuneau războiului din Vietnam şi se credeau soldaţi ai noilor Brigăzi Internaţionale. Habar nu aveau despre ce era de fapt Vietnamul de Nord, cu al său monstruos Gulag, şi îl venerau pe "unchiul Ho", stalinistul suprem de la Hanoi. Rebeliunea studenţească pariziană era exaltată, euforică, jubilantă, jouissantă, exuberantă şi carnavalescă. Se celebra "l’imagination au pouvoir". Studenţii şi ideologii lor detestau autoritarismul (social, familial) şi puneau pe zidurile oraşului postere de genul "Il est interdit d’interdire". O contagioasă insouciance dădea măsura acelor febre revoluţionare - "Soyons réalistes, exigeons l’impossible". Revoluţiile sînt moments of madness, scrie sociologul Aristide Zolberg, şi nu greşeşte. Gaullismul era văzut ca un fel de mumie, un cadavru politic ce trebuia neapărat biciuit, profanat, înmormîntat pe veci. De fapt, nu doar gaullismul, ci întreg "sistemul". Era o revoltă neo-romantică, un strigăt împotriva unui raţionalism scientist pe care îl deplora Herbert Marcuse în scrierile sale. Despre aceste lucruri a scris la vremea respectivă pagini de o mare luciditate Monica Lovinescu. Transmise la "Europa liberă" în emisiuni devenite legendare, ele ne informau şi ne formau. Cu fineţe şi respect pentru spaţiul ideilor, Monica Lovinescu a făcut adevărate disecţii ale miturilor inspiratoare al revoltei studenţeşti franceze. Nu a condamnat-o înainte de a o explica. Reflecţiile sale se întîlneau cu cele ale lui Raymond Aron care scria despre la révolution introuvable. După cum se întîlneau cu acelea ale lui Leszek Kolakowski, marxistul deziluzionat care avusese curajul să se solidarizeze cu studenţii Universităţii din Varşovia, în martie 1968. Pentru Kolakowski, Zygmunt Bauman, Krzystof Pomian, Stefan Morawski şi alţi intelectuali contestatari, expulzaţi din Universitate la ordinul lui Gomulka, socialismul polonez intrase în faza sa fascistă. Ministrul de Interne, sinistrul general Mieczyslaw Moczar, şeful facţiunii "partizanilor", organiza în acele luni adevărate pogromuri. Ziarul partidului, Trybuna Ludu, publica texte de tip Der Stürmer. Antisemitismul devenise doctrina oficială a comunismului polonez. Michnik, Kuron, Modzelewski, Irena Grudzinska, Seweryn Blumsztajn erau arestaţi şi condamnaţi pentru "uneltire împotriva ordinii de stat". Nici o mirare aşadar în faptul că, pentru Kolakowski, doctrina politică a lui Marcuse suna cît se poate de fals: era o invitaţie la iresponsabilitate, la un tip de acţiune din care dispăruse orice interes pentru articularea scopurilor cu mijloacele. Invitat să-i succeadă lui Adorno, Kolakowski se vedea contestat de studenţii germani îndrăgostiţi de Marx, ba chiar şi de Lenin. În a sa de neegalat istorie a marxismului, Kolakowski îşi încheia capitolul despre Marcuse cu aceste neiertătoare cuvinte: "...principala problemă cu scrierile lui Marcuse nu este că profesează marxismul, în pofida evidenţelor contrare, ci că încearcă să ofere o bază filozofică pentru o tendinţă de-acum prezentă în civilizaţia noastră, care se străduieşte să distrugă această civilizaţie din interior, de dragul unui apocalips al Noii Lumi a Fericirii care, chiar prin firea lucrurilor, nu poate fi descrisă.... Nu există probabil un alt filozof în lumea de astăzi care să merite atît de complet ca Marcuse să fie numit ideologul obscurantismului" (Main Currents of Marxism, Vol. 3, Oxford University Press, 1978). În iunie 1968, sintetizînd lecţiile revoltei avortate a studenţilor francezi, Monica Lovinescu examinează amalgamul nihilist al utopismului autorului Omului unidimensional: "Două aspecte din opera lui militează în favoarea acestei explozii: lipsa de nuanţe dintr-o critică ce se vrea globală şi definitivă şi apelul la iraţionalul fericirii. (...) Desigur, critica acestui tip de raţional se afla în Heidegger, dar Heidegger n-o îmbină cu o speranţă mesianică sau cu rămăşiţe de marxism. ŤSistemul» lui Marcuse nu este exploziv prin rigoarea lui, ci, dimpotrivă, prin înglobarea atîtor izvoare diferite într-o critică radicală, dar nu şi la obiect" (Unde scurte, Editura Limite, Madrid, 1978). Diagnosticul este impecabil: critica a ceea ce filozofii Şcolii de la Frankfurt numeau capitalism tîrziu era radicală, nu însă şi la obiect. Chiar Habermas admitea acest lucru atunci cînd scria despre revolta studenţească germană drept o Scheinrevolution (pseudo-revoluţie) şi îi acuza pe unii dintre lideri de "fascism de stînga". În timpul acesta, la Praga prindea fiinţă cealaltă aventură utopică. Sper să revin curînd pe tema relaţiei dintre cele două mari revolte despre care Paul Berman a scris o carte excelentă (A Tale of Two Utopias, Norton, 1997). Utopia intelectualilor cehi şi slovaci era una anti-ideologică, aşadar una care se opunea minciunii oficiale, logicii despotismului birocratic şi terorii poliţiste prezentate drept apoteoza libertăţii umane. Era o insurecţie a spiritului ori, spre a relua o minunată formulare hegeliană, era "un superb răsărit de soare". Se topea gheţarul stalinist: societatea civilă renăştea sub semnul convingerii că socialismul poate fi umanizat. Anul 1968, cu ale sale mari iluzii şi nu mai puţin teribile dezamăgiri, a avut cel puţin un efect de lungă durată: prăbuşirea mitului sovietic şi declinul ortodoxiilor comuniste în Occident. În acest sens, André Glucksmann are dreptate să afirme că mişcarea din 1968 a determinat începutul sfîrşitului pentru Partidul Comunist Francez, aflat astăzi într-o stare de comă mentală (ca şi stînga franceză în genere). Atunci cînd Marchais (fost prim-secretar al Partidului Comunist Francez) l-a atacat pe Cohn-Bendit numindu-l "un Juif allemand" (un evreu german), mii de studenţi au răspuns scandînd "Nous sommes tous des Juifs allemands" şi "