Revoluţia din farfurie

La ceva vreme după ghiftuiala comisă de cei mai mulţi dintre noi cu prilejul Sărbătorilor, după risipirea stării de saţietate şi a remuşcărilor pricinuite de năravul lăcomiei (despre care specialiştii spun că ne însoţeşte de cînd ne naştem), putem să stăm acum şi să cugetăm cu mintea mai clară (într-un trup mai uşor) la ceea ce ni s-a întîmplat într-ale mîncatului, nu doar în urmă cu o lună, ci şi în repezile ultime două decenii. De la foamea şi degradanta luptă pentru alimentele esenţiale din anii ’80 şi pînă la explozia şi diversitatea din actualele hipermarketuri. De la atotputernicii măcelari şi aprozarişti de pe vremuri, pînă la amabilele fete care te îmbie, printre rafturile pline ale magazinelor, să guşti un nou produs al nu ştiu cărei firme. De la reţete făcute în casă din tot felul de surogate, pînă la comandarea prin Internet a cine ştie cărui condiment exotic. De la cîrciumi fără nici un fel de mîncare (existau şi dintr-astea), pînă la restaurantele cu specific etnic. Din punct de vedere alimentar, comunismul a început prin lipsa cărnii din magazine şi s-a încheiat după ce s-a ajuns şi la lipsa pîinii. Pe măsură ce capitalismul s-a reinstalat, copleşindu-ne cu gusturile şi aromele lui diverse şi irezistibile, cele două alimente amintite şi-au pierdut din importanţă. Miracolul fast-food-urilor, care ne-a fascinat, începe deja să ne dezguste. Visăm la slow-food-uri, deşi încă nu prea avem timp de aşa ceva. După primele ieşiri în străinătate, românii povesteau în special ce mîncaseră pe unde au umblat. Un întreg popor, ca să nu spun întregul est al continentului, descoperea rapid mulţimea gusturilor, bucuria condimentelor şi realitatea unor fructe şi legume de care ştia doar din poveşti (rodia, de exemplu). În plină foamete, erau la modă termeni ca potol sau crăpelniţă, care nu făceau decît să exprime necesitatea hranei şi bucuria îmbuibării. Lucrurile tind astăzi să se rafineze, ca uleiul. Pentru că un mare cîştig al Revoluţiei, uleiul de măsline, avea să cadă repede în dizgraţie în faţa celui mai nobil din măsline virgine, care, la rîndul său, pierde acum partida cu extrasul din măsline extra virgine. După Revoluţie, toată berea a început să facă spumă, în vreme ce din ierburi, mucegaiuri şi usturoi ne-am învăţat cu tipuri de brînzeturi noi. Nu doar mîncatul, ci şi gătitul a evoluat, chiar pînă pe culmi înalte. Ne-am dotat cu ustensile de bucătărie şi ne uităm cu interes la emisiuni cu bucătari (de neimaginat înainte de 1990). Chiar un filozof precum Gabriel Liiceanu (a cărui reţetă de jambalaya se cere, în paginile următoare, a fi îmbunătăţită) mărturiseşte în ultima sa carte că i-au trebuit multe lecturi şi experienţe pentru a înţelege că gătitul nu este atît un mijloc de a-ţi potoli foamea, cît o adevărată artă. Chiar dacă mîncăm încă prea gras, sîntem încă slabi (după standarde mai vestice). Chiar dacă prin blocuri încă mai miroase a sosuri grele, nimeni nu se mai miră de combinaţia dintre iaurt şi fructe. La 20 de ani de la Revoluţie (cine zice că n-a fost?!), burţile oamenilor sînt mult mai pline, chiar dacă prin minţi încă mai bîntuie foamea. La foc destul de iute însă, din nevoie, mîncarea se transformă în cultură. "Poftă mare!" începe iar să fie "poftă bună!". (A. M.) (Se recomandă citirea acestui număr în bucătărie şi numai după o serioasă aprovizionare de la supermarket.)