Rețete de succes autohtone
Mi se pare că succesul, în limba noastră, are semnificaţii ambivalente. DEX-ul spune că înseamnă rezultat favorabil depus după un efort fizic sau intelectual. Insiderii, ca să zic aşa, par să privească lucrurile puţin diferit. De exemplu, minerii, înainte de a intra în şut, îşi spun „noroc bun“; pescarii îşi spun „fir întins“; viitorimea educată a ţării îşi urează „baftă“ la examene, pentru că succesul poartă ghinion ş.a.m.d. În limba română, cuvîntul „succes“ sună de parcă ar vorbi Geoană la televizor, în plină campanie electorală, despre familia americană ca nucleu de bază al societăţii româneşti.
Și totuși, oamenii caută succesul. Și într-o țară cu cea mai mică expectanță de viață din Europa și cu una din cele mai mari rate de mortalitate infantilă, este firesc ca primul lucru pe care se ațintesc ochii tuturor să fie banii. În privința asta, am auzit că au existat vremuri mai înduioșătoare, cînd toată lumea avea bani de nu avea ce să facă cu ei; vremuri pe care o treime din conaționalii mei le regretă. Astăzi, în schimb, e care pe care. Dacă nu ai avut norocul să fi fost ofițer de securitate și să intri în politică, în afaceri sau să primești pensie specială, pornești sigur cu un handicap. Am impresia că – exceptînd cele 3 milioane de emigranți – toți ceilalți s-au orientat înspre televiziune. Paradoxal este că, alături de corupție, televiziunea rămîne unul din domeniile cele mai lucrative din economia țării, deși abonamentul la cablu costă 25 de lei. Bănuiesc că motivul pentru care femeile caută o carieră în media vizuală este ca să aibă oportunitatea să se îmbrace sumar cît timp străzile Bucureștiului sînt blocate de zăpadă iar scările de la metrou acoperite de o pojghiță de gheață. Apropo de succes, am văzut iarna trecută, într-o singură zi, două persoane alunecînd pe derdelușul de la Unirii, și pe una trăgîndu-și copilul după sine, în cădere, și ridicîndu-se apoi singure, fără ajutorul cuiva. Se vor găsi, desigur, unii care să surîdă condescendent citind rîndurile de mai sus; în primul rînd, pentru că au mașină. Pe urmă pentru că banca a cheltuit 100 de salarii medii pe economie pentru a-i credita avantajos pe un deceniu. Pe urmă pentru că pe mașină o cheamă Siegfried, despre care cei care cunosc istorie știu foarte bine că nu e un nume fascist.
De fapt, scurta mea intervenție ar fi trebuit să trateze despre rețete de succes... O să mă străduiesc să formulez cîteva în continuare, cu precizarea că ele se aseamănă întrucîtva cu predicile pedagogice ale lui Rousseau despre care se știe în ce fel și-a abandonat copilul. Pe prima dintre rețetele succesului am amintit-o deja: fă-te fost securist! Veţi spune că e o cale închisă şi exclusivistă, însă democraţia din România oferă multora şanse egale. A doua: dacă se întîmplă să termini liceul şi să mai ai obrazul neted şi privirea senină, îţi cumperi un buldog pe care îl studiezi o vreme; apoi intri în politică. Experienţa colegilor te va învăţa să vezi în orice reaua-voinţă a adversarului şi amintirea copilăriei te va ajuta să-i înjuri. Urmezi cursurile facultăţii la distanţă, astfel încît, atunci cînd partidul preia puterea, tu să preiei funcţia de la protejatul adversarului... în mod legal. N-ai teamă, perseverenţa te va face director de direcţie, într-o bună zi.
A treia: cu puţină imaginaţie, te faci ţăran cu diplomă într-o meserie care avea căutare pe vremea metalurgiei staliniste, şi călătoreşti o noapte şi o zi pînă în localitatea Pievevecchia din Italia, unde lucrezi în construcţii, fără asigurare medicală. Cu banii cîştigaţi, construieşti o casă spaţioasă, de cornişa căreia ţi se va spînzura copilul care, de altfel, era cuminte şi ascultător. A patra: ajungi preot, pentru că astfel le poţi pretinde femeilor să-ţi pupe mîna cu care faci evaziune fiscală nestingherit şi în văzul tuturor. A cincea: te supui unui antrenament riguros urcînd în pas alergător toate vîrfurile de peste 2000 de metri din Carpaţii româneşti şi slovaci şi urlînd în tot acest timp. Pe urmă te faci analist politic sau moderator de talk-show. A şasea: nu ai succes, dar te prefaci cu succes. A şaptea: studiezi cîţiva ani la facultate cum să fii docil, ignorant şi nesemnificativ, după care te angajezi la o firmă cu numele compus din iniţiale. Spui sori, scrii brb, te îmbraci cu haine viu colorate pe care le cumperi în excursiile făcute dincolo. Aşa înlături ternul blocurilor şi al asfaltului, construindu-ţi o bulă din maşină, combină, calculator, aspirator, iPod etc., pînă într-o zi cînd mori. A opta: alege-ţi o după-amiază geroasă ca să treci, ca din întîmplare, pe la clădirea fostului CC şi apoi pe la Televiziune. Înfiinţează o organizaţie cu un nume care să sugereze iminenţa pericolului şi fă-te responsabil de moartea cîtorva sute de oameni. Nu te nelinişti, proştii or să te aleagă preşedinte.
O bună prietenă mi-a spus nu de mult că singura reţetă de succes care a funcţionat vreodată pentru ea a fost emigrarea. Metoda e veche de cînd lumea: se ia un star, un politician, un poliţist, un preot, un doctor, un judecător, un paznic, o secretară şi cîţiva investitori neoliberali şi se îndeasă într-un sac în care se mai află un cîine turbat, un şarpe veninos şi o maimuţă. Sacul se leagă bine la gură, avînd grijă ca frînghia să nu se desfacă, şi se aruncă pe rîu în jos. Apoi se emigrează.
E o soluţie pe care, personal, o găsesc prea facilă, chiar dacă majoritatea prietenilor mei o practică.
Ovidiu Pop este scriitor, autorul romanului Trickster, apărut în 2009 la Editura Polirom. Este autorul blogului http://stuffwedo.eu/cititorintexte.php
