Rețeta Caracatiței Paul și rațiunea piețelor financiare
„Goooooooooooooool, gol, gol, gol!“ Ştiu, de la finalul Cupei Mondiale din 2010, cu spectaculoasa victorie a Spaniei în faţa Olandei, au trecut deja şase luni. Şi nici nu are ce să ne răsune în urechi de la ultimul meci al echipei Steaua pentru primăvara europeană. Totuşi, nimic nu sună mai bine cînd te numeşti român şi – culmea! – te încăpăţînezi să trăieşti în România. Gol este contul statului, care aşteaptă cu braţele-ntinse tranşele de la FMI şi UE (România ar rezista numai două trimestre cu banii de care dispune acum, dacă îngheaţă acordul cu FMI şi Comisia Europeană – cel puţin aşa cred analiştii Bank of America-Merrill Lynch), gol – şi contul curent al muritorului de rînd care-şi verifică la bancomat cardul de salariu.
De la începutul crizei financiare mondiale şi, implicit, a dezastrului economic mioritic, am tot încercat să găsesc explicaţia potrivită şi atotcuprinzătoare a cauzei ei primordiale. Impulsul acela primar care a ajuns să distrugă perfid, să desfigureze iremediabil, să zdruncine din temelii mii de vieţi. Să fie, oare, lăcomia? Trecînd prin diverse registre, de la faimoasa carte publicată în 1949 de investitorul şi economistul Benjamin Graham (The Intelligent Investor) şi pînă la discursul din 2009 al Patriarhului Daniel cu ocazia Sărbătorilor de Paşti, am avut de aflat cîte ceva despre această forţă malefică ce pune în mişcare banii din întreaga lume, creînd dezechilibre. Dorinţa necumpătată de cîştig. Foamea de bani. Pofta fără măsură. Desfrîul (consumist).
Să ne întoarcem în vara africană a lui 2010 (şi să uităm, pentru cîteva secunde, îngheţata şi săraca Românie). Este vara în care şi eu, şi dvs., am aflat de existenţa lui Paul. Caracatiţa Paul. Nevertebrata cu opt tentacule a prezis fără eroare rezultatele la toate cele şapte meciuri ale Germaniei la Cupa Mondială. În plus, a desemnat Spania drept cîştigătoare absolută, înainte ca frumuşelul Casillas, Villa sau Sergio Ramos să intre pe stadionul de la Johannesburg şi să-i înfrunte pe jucătorii olandezi. Caracatiţa Paul a scris istoria acestei Cupe Mondiale (cu opt braţe, să tot scrii!), reeditînd succesul predicţiilor făcute în Cupa Europeană din 2008 (atunci, nimerise numai 12 meciuri din 14). Însă Paul nu şi-a dorit niciodată celebritatea. Să fim serioşi: Paul nu a vrut decît să mănînce. A dat curs unui instinct pur animalic. Îi era foame, asta a fost singura lui „raţiune“. Foamea a fost, practic, reţeta succesului său accidental. Şi-a dat obştescul sfîrşit (în octombrie, anul trecut) fără să-şi cunoască legenda şi fără să şi-o fi dorit vreodată.
Dacă privim acum retrospectiv, tot ceea ce s-a petrecut înainte de criză pe pieţele financiare nu a fost decît o materializare, la scară umană, a reţetei lui Paul. „Mănînc, deci exist. Şi, accidental, cîştig!“ Oamenilor simpli le-a fost foame şi brokerii, bancherii, agenţii imobiliari le-au dat să mănînce. Reduc la instinct animalic goana după bani a celor dintîi, pentru că lăcomia lor a scăpat oricărei logici de bun-simţ, în timp ce lăcomia celor care i-au ajutat să se hrănească rămîne în sfera explicabilului. Consumatorii au întins mii de tentacule către case, terenuri, acţiuni – cele mai multe – pe credit. Iar românii, care veneau după întunericul austerului comunism, s-au grăbit să mănînce pe săturate. Nu le păsa că se îndatorau pentru asta (soldul creditelor acordate populaţiei depăşea, în 2008, pragul de 100 de miliarde de euro). Accidental, tot ca şi Paul, unii dintre ei au cîştigat din tranzacţii speculative.
Brokerii, bancherii, agenţii imobiliari au hrănit această caracatiţă. Astfel, brokerii au ajuns să intermedieze cu succes, chiar şi prin 2008, acţiuni supraevaluate: investitorii nu se uitau la managementul companiilor, la analizele fundamentale sau la clasicul avertisment „profiturile anterioare nu garantează cîştiguri viitoare“. Cumpărau, chiar şi după ce criza izbucnise pe piaţa americană. Băncile i-au ademenit (ca să folosesc un termen al lui Mugur Isărescu, guvernatorul BNR) pe clienţi cu dobînzi mici (nu mai vorbesc de creditul cu buletinul!), dar clienţii nu aveau răbdare să calculeze comisioanele din spatele lor. Voiau doar să mănînce. Agenţii imobiliari au vîndut case la preţuri de palate şi numai nişte „nevertebrate“ (iartă-mă, Paul!) puteau plăti pentru o vilă în buricul Capitalei (şi ce dacă în Primăverii?) cam cît ar fi plătit în centrul Vienei sau Parisului! Mai mult, fără să ştie ce le aduce ziua de mîine, românii au cumpărat cu ochii închişi case aflate în stadiu de proiect, unele – neterminate nici pînă astăzi!
Pe scurt, iată ce se petrece cînd un instinct pur animalic devine raţiunea pieţelor financiare. Nu-i absolv pe cei care au hrănit caracatiţa umană, nu sînt avocatul Diavolului! Dar trebuie să ne trezim şi să recunoaştem deschis că ceea ce trăim acum, în România lui 2011, şi ceea ce plătim sînt rezultatele unei inconştienţe demne de naivitatea şi foamea lui Paul. Cît despre lăcomie, nu ştiu nici o vorbă din bătrîni care să spună că „se plăteşte“. Prostia, însă, da!
Raluca Bâra este jurnalistă la Forbes România.
Foto: Sorin Stana
