Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere

Deschideți Google Books Ngram Viewer, motorul de căutare online care trasează frecvențele unui concept, cuvînt sau set de șiruri de caractere în surse publicate în perioada 1800-2019. Tastați „consolation” (consolare), apoi repetați operațiunea și tastați „coping” (a face față unei situații dificile). Veți observa scăderea frecvenței utilizării primului concept începînd cu anul 1818 pînă în 1980, cînd pare a se înregistra cea mai mică frecvență a utilizării termenului și o creștere importantă a frecvenței utilizării celui de-al doilea concept începînd cu anul 1966. Acum încercați o comparație, folosind cele două concepte ca un șir de cuvinte, despărțite de virgulă. Graficul rezultat prezintă imaginea declinului utilizării conceptului de „consolare” și înlocuirea sa de către mai mult sau mai puțin enigmaticul „coping”, o transformare care pare a se produce la jumătatea anilor ’60. Mai mult, se poate observa cum, în ultimul deceniu, „coping” înregistrează o scădere, în timp ce „consolarea” începe să cîștige din nou teren. Datele Ngram au limitele lor, evident, dar cred că pot fi utile pentru a schița o imagine a fluxurilor intereselor din literatura academică sau non-academică și pot fi oferi o ancoră cronologică pentru o contextualizare a evoluției lor. 

Ce generează această schimbare? – s-ar putea întreba cineva. Să mai speculăm puțin înainte de a ținti un posibil răspuns. Tastați „existential threat” și veți observa o creștere fără precedent a utilizării acestei sintagme. Datele oferite de Ngram sînt din urmă cu trei ani, ceea ce înseamnă că în afara crizei climatice și a Marii Recesiuni din 2008 nici una dintre crizele actuale, de la COVID-19 la criza economică generată de inflație, la criza energetică sau la criza războiului din Ucraina nu și-au pus, deocamdată, amprenta asupra lor. Iată și un contur de răspuns la întrebarea de mai sus: navigăm tot mai mult într-o mare de crize care ne amenință direct sau indirect existența. Coping-ul pare a fi ineficient aici și acum, poate prea atotcuprinzător sau prea limitat, poate prea individual, ar spune unii; e nevoie de ceva mai mult, de conectare, de speranță, e vremea să mai acordăm o șansă consolării, spun alte voci. Observăm revizitarea temei consolării de către istorici, precum în cazul lui Michael Ignatieff (On Consolation, 2020), antropologi sau geografi (Consolationscapes in the Face of Loss, 2019), dar și noi moduri de întrebuințare, la economiști precum Gerard Lyons (The Consolations of Economics,2014), cu bătaie lungă, pînă la Consolarea Filosofiei lui Boethius din secolul al VI-lea.

Ce ascunde de fapt această nevoie de recuperare a consolării? Ce am selectat și ce am lăsat în afară atunci cînd am trecut de la consolare la coping? 

Nu-mi propun să dau aici răspunsuri, ci mai degrabă încerc să schițez cîteva piste pe care să putem ateriza la sfîrșit cu senzația că ne-am apropiat de locuri mult mai familiare.

Psihologia evoluționistă ne spune că mamiferele sociale (lupii, unele specii de rozătoare, elefanții, mamiferele marine, primatele non-umane și oamenii) se definesc prin cooperarea de care dau dovadă față de alți membri ai speciei proprii, alături de care trăiesc. Comportamentele consolatoare sînt văzute din această perspectivă ca fiind cruciale în problema cooperării, o temă mereu actuală. Mai mult, în ceea ce ne privește, aspecte-cheie ale evoluției bioculturale se pare că au contribuit la comportamentele de consolare psihologică și vindecare fizică incluzînd logica simbolică, limbajul, rețelele sociale complexe, alături de perioada lungă a copilăriei care „antrenează” identificarea și răspunsul la suferința celorlalți. Cu toate acestea, atît evoluția biologică, cît și cea culturală au condus, de asemenea, la un context social în care empatia și consolarea sînt împiedicate. 

În primul rînd, la nivel micro, consolarea poate exista doar într-o rețea, cu cel puțin trei actori, fie ei umani sau non-umani. În acest cadru, consolarea poate fi văzută ca un proces în care un actor A (mediator) îl ajută pe un actor B (în-durerat) să depășească o suferință pricinuită de un agent C (declanșator). Consolarea îmbracă astfel forma unei medieri, o cuantă relațională, în cuvintele lui Vintilă Mihăilescu, posibilă mai ales prin recunoașterea durerii celuilalt. A (mediatorul) recunoaște durerea și se recunoaște la rîndul său în B. Durerea este greu de descris și definit, probabil o descriere ilustrativă ar fi că reprezintă, în esență, un act de numire: durere este ceea ce numim a fi durere. Limbajul ne mai poate oferi cîteva indicii. În română, cuvîntul [durere] se referă atît la suferința fizică cît și la suferința morală. Rădăcina sa se află în latinescul dolere [a răni], care mai înseamnă și [a tăia], dar și [a divide]. Doliu de la latinescul dolium [vas de lut] și dor au aceeași rădăcină. De la durere-doliu-dor, în limba română avem forma în-durerat, persoană care „trece printr-o” durere fizică sau sufletească. 

Astfel, durerea poate fi înțeleasă și ca un punct de trecere obligatoriu, în sens latourian, dar și ca un tip de eveniment. „A trece prin” în cazul durerii produce o alterare, o transformare a persoanei care devine ființă în-durere (cazul lui B), iar prin armonizări reciproce mediatorul devine ființă în-durerea Altuia (cazul lui A care se recunoaște în durerea lui B). Această schemă simplificată ilustrează procesul reglării interpersonale a emoțiilor, adică ne aflăm în fața unui comportament consolator. Dar cum se produce acest transfer? Cum recunoaște A durerea lui B? Depinde. Așa cum pentru ca astfel de comportamente consolatoare să prolifereze este nevoie de motivații și mecanisme care să le faciliteze multiplicarea, există, de asemenea, contexte și relații interpersonale în care aceste motivații nu sînt declanșate, ceea ce împiedică coagularea a „ceva” ce poate stimula empatia și consolarea, ca de exemplu cînd o anumită formă de autoritate definește sau încadrează durerea (știința are un cuvînt greu de spus, părinții care își învață copii cum să recunoască durerea etc.), cînd persoana aflată în suferință nu este crezută că suferă (neîncrederea) sau cînd persoana în-durerată nu este considerată membru al aceluiași grup social (inegalitatea).

Să zăbovim puțin. René Descartes ne ilustrează întregul mecanism al durerii cam așa: în timp ce piciorul unui bărbat se apropie de foc, particule încinse se deplasează rapid și urcă pe o fibră nervoasă din picior spre creier, activînd instincte animale care apoi se întorc pe nervi, determinînd piciorul să se îndepărteze de flacără. 

Deși poate părea naiv și, oarecum, hilar, acest model mecanicist al durerii a fost dominant atît în ceea ce privește convingerile științifice, cît și pe cele „populare“ despre durere pînă la jumătatea secolului al XX-lea. Deși studiile din neuroștiințe și antropologia corpului au demontat total opoziția minte/corp și au arătat că activitatea cerebrală nu poate fi înțeleasă decît în măsura în care aceasta este o reprezentare a stării corpului (corpul care se mișcă prin lume), a lumii exterioare (a mediului) sau a unui potențial comportament (oamenii își descriu experiențele), această idee continuă să producă efecte, dintre cele mai variate. Istoricii care au abordat „durerea” au arătat cum înțelegerea acesteia a fost impregnată de politicile de putere (Bourke, 2014). Accentuînd natura politică inerentă a evenimentelor dureroase, aceștia au scos din umbră dispozitivul compus din discursuri, instituții, legi și structuri mediatice, științifice, istorice și filosofice care stau la baza cunoștințelor și comportamentelor asociate cu suferința. Ei au arătat cum durerea a fost indexată și ierarhizată sub alte forme, de la derivat (în cazul bolnavului de sifilis) la negarea totală (în cazul copiilor și animalelor) și pînă la camuflare (durerile de rutină resimțite de săraci au fost atribuite germenilor, nu privațiunilor economice, condițiilor de muncă periculoase sau lipsei asigurărilor medicale), iar suferințele fizice au primit întîietate în fața celor psihologice.

Această ierarhizare a făcut ca procesul consolării să fie, îndeobște, privit ca o muncă imaterială și spirituală, dar materialitatea și fiziologia consolării sînt la fel de importante. Obiectele și entitățile non-umane pot juca un rol activ în actul vindecării. De exemplu, un instrument muzical sau o un cîntec la indienii Navajo, un animal de pluș la copii, o pătură folosită de nativii americani, o fotografie a unei persoane care ne lipsește, o scrisoare – ca în cazul lui H.P. Lovecraft –, o instalație de artă care comemorează soldații uciși într-un război, toate aceste lucruri pot fi, de asemenea, agenți non-umani mobilizați ca mediatori în procesul de consolare. Prin ei putem recrea o legătură cu trecutul, cu o amintire, cu o persoană dispărută sau cu orice altceva a cărui lipsă ne produce suferință. Obiectele „țin locul”, devin în-loc-uitori, aduc cu ele o prezență în absență și devin astfel literalmente, nu doar simbolic, socializate. Ființe invizibile cărora le transferăm ceva din noi și de la care primim înapoi energia de a merge înainte. 

Să luăm de exemplu ritualul înmormîntării, un subiect predilect al antropologilor. Din această perspectivă, ritualul este mai mult decît un act creștinesc, este o reprezentație în curs de desfășurare, o alianță mereu negociabilă între oameni și lucruri. Din acest motiv, o astfel de ceremonie își poate atinge mai mereu ținta de a crea realitatea dorită – nu doar ca parte a modului de existență în-durere, ci mai ales ca ameliorare a durerii. Consolarea este, într-o astfel de reprezentație, produsul alianțelor dintre membrii unei familii, o comunitate religioasă, un reprezentant al lui Dumnezeu, cuvinte sacre, artefacte, muzică, lumînări, locul de veci din cimitir, mirosul de tămîie și glumele bocitoarelor de tipul „nu bateți prea tare cuiele în coșciug, să mai iasă și el” (fapt petrecut într-un sat din Oltenia, la care am fost martor). Astfel de acte comunicative care pretind că ar fi posibilă întoarcerea celui plecat ajută la crearea unui sentiment de confort și consolare. Tot acest efort continuu de a face ca „ceva” să se coaguleze în aceste ceremonii și de a menține stabilă relația dintre „lumea cum e trăită” și „lumea cum e imaginată”, așa cum elocvent o numește Clifford Geertz, este ceea ce s-ar putea numi consolare. Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături, este un proces de asamblare, de conectare a unor entități eterogene într-o pînză afectivă. 

Indirect și cu efecte opuse, și media mediază comportamentele de consolare. Sîntem asaltați de „fapte alternative”, nu de opinii, ceea ce nu mai lasă loc dialogului, ci ridică fortificații. Prezentul stă sub semnul spectacolului durerii transmis live, refugiații din calea războaielor, a foametei sau sărăciei sînt amenințări la adresa stabilității altor geografii, ridicăm ziduri în timp ce războaiele sînt cuantificate în drone, nu în numărul de victime. Pînă și amenințarea nucleară devine o „alegere posibilă” pentru un viitor mai stabil. Într-o lume în care am normalizat catastrofa, cine mai are nevoie de consolare, de stat față în față, cînd, volens-nolens, toți învățăm să facem față?

Răzvan Papasima este antropolog și co-fondator al platformei de antropologie publică și aplicată Antropedia.