Responsabilitate socială, filantropie şi interese

Daniel Dăianu: Într-o societate, mediul de afaceri este influenţat şi de viziunea companiilor, şi de viziunea politicilor publice în materie de afaceri şi în materie de responsabilitate socială. Din această încrucişare trebuie să rezulte evoluţia pe termen lung a societăţii. Dl Patapievici a pus accentul pe rolul administraţiei într-o societate ca a noastră (n. red.: v. articolul din p. 9), unde problemele sînt ceva mai complicate decît într-o societate aşezată, şi nu întîmplător, căci există destule voci în cercurile de afaceri care acuză incoerenţa politicilor publice. A apărut în discuţie şi un alt aspect nou, legat de ceea ce s-a întîmplat în Franţa. Există cu siguranţă un deficit de înţelegere a fenomenelor economice, dar nu numai în rîndul populaţiei: la noi, el există şi în rîndul elitelor politice şi intelectuale. Dacă însă acest deficit devine prea mare, dacă oamenii nu înţeleg fenomenele economice, societatea în ansamblu se poate scufunda. Şi avem, chiar în miezul Europei, astfel de fenomene care pot să ne pună pe gînduri. Problematica educaţiei economice este deci foarte importantă. Există însă o anume raţionalitate economică în comportamentul oamenilor care poate împinge lucrurile pe făgaşul normal. În România nici astăzi nu avem o asociaţie a întreprinzătorilor - avem cinci sau şase. Oamenii de afaceri, care sînt consideraţi foarte pragmatici şi care ar putea să-şi dea mîna pentru a rezolva împreună anumite probleme, nu reuşesc să găsească un numitor comun nici atunci cînd durerile lor sînt aceleaşi, nu sînt în stare să construiască o agendă comună pe care s-o prezinte Guvernului. De ce? Desigur, unele lucruri aplicate se fac - pentru că există acum şi cursuri de etică a afacerilor, şi o atitudine de responsabilitate socială (în care unii chiar cred, alţii doar o afişează). Se vorbeşte despre necesitatea unei educaţii economice în şcoli. Dar să ne uităm cum arată terenurile de sport din şcoli: neîngrijite, pline de bălării... Ceea ce arată că nu ştim să avem grijă de copii. Dacă şcolile nu au bani, atunci de ce nu intervin comunitatea locală şi mediul de afaceri local? În oraşele europene sînt parcuri în care se împrejmuiesc cîteva zeci de metri pătraţi şi se amenajează un teren de baschet, pe care copiii pot face sport. La noi, comunităţile locale nu solicită aşa ceva, nu îşi pun problema că poate unii copii ajung să consume droguri sau să stea pe stradă pentru că nu au unde să-şi petreacă timpul liber, nu li se asigură nici un fel de condiţii. H.-R. Patapievici: Cine este dezinteresat de viitorul copiilor? Daniel Dăianu: Este foarte greu să-i convingi pe oamenii de afaceri. Omul de afaceri din România -pentru că se simte agresat, pentru că are probleme cu legislaţia, pentru că nu înţelege că organizaţia economică trebuie să fie un bun cetăţean - are o accepţie unilaterală şi mioapă a activităţii sale: crede că trebuie să fie orientată exclusiv spre profit. Ceea ce arată o anume imaturitate a cercurilor de afaceri. Radu Mateescu: Acest forum urmăreşte să descopere în ce măsură interesele oamenilor de afaceri, ale elitelor culturale şi ale comunităţilor converg, în ce măsură pot fi ele armonizate. Dorim să aflăm în ce măsură mediul de afaceri doreşte să se implice în rezolvarea unor probleme ale societăţii, astfel încît ulterior, prin forţa pe care o au, împreună, elitele din afaceri şi elitele culturale, să putem promova pe agenda publică problemele şi soluţiile identificate. Trebuie să vedem dacă elitele din afaceri şi cele din mediul cultural şi educaţional pot avea un cuvînt mai puternic de spus în societatea românească. Interese legitime şi moralitate Cristian Pârvan: Aş vrea să dau două exemple pentru a plasa dezbaterea într-un context mai larg. Unul este cel al Statelor Unite - cea mai mare democraţie a lumii - care au refuzat să semneze acordul de la Kyoto, argumentînd prin stagnarea economică. Apoi, şi în Uniunea Europeană problemele ridicate aici sînt de mare actualitate, iar răspunsul oferit de organizaţia internaţională a patronilor este unul clar: da voluntariatului, nu obligativităţii. Paula Apreutesei: În România, tot acest proces este la început. Marile corporaţii "importă" şi bagajul de cunoştinţe necesare, şi atitudinea faţă de responsabilitatea socială pe care le au în ţările de origine. Dar pentru companiile româneşti şi conceptul de responsabilitate, şi termenii discuţiei sînt noutăţi, aşa încît consider că dezbaterea propusă de acest forum este necesară. Sigur, responsabilitatea socială depinde de mărimea organizaţiei economice, de capacitatea ei de a investi în proiecte sociale sau culturale. Dar pînă la urmă, ceea ce contează este răspunderea pentru lucrul bine făcut. Compania poate să creeze un cadru pentru asumarea acestei răspunderi. La Microsoft, proiectele în care ne implicăm au o finalitate: dobîndirea aptitudinilor de tehnologia informaţiei. În România avem şapte centre în care vrem să instruim în acest an 400 de oameni, pentru a ne integra în politicile globale ale Microsoft, care doreşte să instruiască un sfert de miliard de oameni în utilizarea tehnologiei informaţiei. Faci bine acolo unde ai competenţa să faci bine. Radu Mateescu: Compania are un interes clar în această direcţie? De ce doreşte să se implice în dezvoltarea comunităţii? Şi ce probleme aţi avut în înfiinţarea celor şapte centre? Paula Apreutesei: De exemplu, doi ani de zile a durat pînă am convins un primar să dea o hotărîre de consiliu local prin care sediul, unde urma să funcţioneze centrul de instruire, să fie al lor, al comunităţii. Exista o anume suspiciune: "de ce aţi ales tocmai localitatea noastră?". Acum, primarul ne-a spus că va veni cu noi acolo unde vom mai deschide centre, pentru a-i convinge pe ceilalţi primari asupra utilităţii acestui lucru. Companiile însă nu pot să meargă zi de zi să discute cu autorităţile locale pentru a le convinge. Aşa încît am găsit o soluţie: lucrăm cu organizaţii neguvernamentale locale. ONG-urile sînt cele care, fiind implicate în viaţa de zi cu zi a comunităţilor, pot să medieze între oamenii de afaceri şi autorităţi. Îmi amintesc cum, copil fiind, duminica eram "scoşi la muncă patriotică" - o activitate care ar fi trebuit să fie voluntară; nu am amintiri foarte plăcute despre acele vremuri. Dar tinerii de astăzi sînt altfel, doresc să se implice în proiectele noastre pe bază de voluntariat, aşa încît, în legătură cu opţiunea între voluntariat şi obligativitate, în ceea ce priveşte responsabilitatea socială, optez pentru voluntariat. Cît despre interesul nostru, el este clar: dorim să avem oameni educaţi, cu aptitudini în tehnologia informaţiei. Adela Rogojinaru: Consultarea oamenilor de afaceri asupra dorinţei de a se implica în proiecte sociale şi culturale este binevenită. Dar este destul de trist că din 86 de companii chestionate au răspuns numai 15, iar din răspunsurile lor rezultă că mediul de afaceri este neprietenos. Cred că modul în care punem problema responsabilităţii sociale este puţin greşit, dacă aşteptăm ca iniţiativa să pornească mai ales dinspre mediul de afaceri. Responsabilitatea trebuie să fie efectul unei relaţii, al unui dialog între cei interesaţi. Altminteri, companiile se vor bloca în obtuzitatea administraţiei, iar societatea civilă va spune că firmele sînt interesate exclusiv de profit. Statul trebuie să definească şi să urmărească, prin politicile sale, binele comun, iar companiile trebuie să îşi asume anumite intervenţii. Unele sînt intervenţii circumstanţiale, atunci cînd companiile încearcă să răspundă unui deficit (educaţional, de sănătate etc.) din comunitatea locală unde funcţionează. Dar de la companii se aşteaptă mai mult decît astfel de intervenţii oportune în mediul în care lucrează: se aşteaptă o formă de moralitate corporativă, o anume conştiinţă a responsabilităţii. Acest lucru este mult mai important pentru că această formă de moralitate poate constitui o bază pentru dialogul cu societatea civilă. Este moralitatea companiilor compatibilă cu moralitatea publică? Companiile încearcă să deblocheze acest dialog, iar în această privinţă sînt de partea companiilor. Unele grupuri din societatea civilă consideră că Statul ar trebui să reglementeze mai mult; dar dacă se întîmplă aşa, atunci dialogul se diminuează. Eu sînt în favoarea dialogului, şi nu a unei intervenţii mai accentuate din partea Statului. Radu Mateescu: Problema este: sîntem dispuşi să punem laolaltă interesele companiilor şi interesele comunităţii? Adela Rogojinaru: Aştept, de la mediul de afaceri, o declaraţie explicită mai fermă în privinţa politicilor de responsabilitate socială, în privinţa investiţiilor sociale pe care le urmăresc, astfel încît ele să poată apărea şi pe agenda publică. Din răspunsurile la chestionar ale companiilor rezultă însă lucruri îngrijorătoare: de exemplu, faptul că în continuare corupţia este văzută drept principala problemă a societăţii, de către mediul de afaceri. Tudor Bölöni: Corupţia este o problemă pentru că ea creează avantaje unor companii în defavoarea altora. Atîta timp cît competitorul meu beneficiază, din cauza corupţiei, de avantaje pe care eu nu le am, eu nu pot fi mai altruist, nu mă pot implica mai mult în societate. Trebuie să fim mult mai realişti în legătură cu modul în care funcţionează lumea: marile investiţii în proiecte sociale au întotdeauna o răsplată politică. Eu lucrez la o companie de investiţii care este prezentă, în Est, şi pe pieţele din Bulgaria, Macedonia, Croaţia. Noi nu avem nici o legătură cu comunitatea locală decît prin oportunităţile pe care ni le oferă: posibilităţile de a investi, impozite mai mici etc. Avantajul unei astfel de companii este că poate pleca oricînd spre alte ţări care oferă oportunităţi de investiţii sau politici fiscale mai bune. Dacă concurenţa mea nu este obligată să aibă acelaşi comportament şi aceeaşi generozitate, eu nu voi risca niciodată banii firmei în proiecte sociale: oamenii de afaceri nu vor investi niciodată la nivel social, dacă nu vor sesiza o anume perspectivă de dezvoltare a ţării. Doar în timp, dacă lucrurile merg bine, ne putem da seama că trebuie să investim la nivel local pentru a ne putea creşte consumatori sau pentru a spori nivelul de pregătire al angajaţilor. Altfel, nu vom investi. Guvernul trebuie să-şi crească poporul şi să elaboreze politici de dezvoltare: dacă nu se întîmplă asta, se va vedea că firmele vin aici doar ca să vîndă nişte produse, nu să investească în societate. Ce (nu) ştim unii despre alţii Andi Lăzescu: Implicarea socială este, la urma urmei, un proces de comunicare: există în companii interesul de a cîştiga un anumit capital de încredere, ceea ce în lumea noastră devine tot mai complicat, pentru că există un exces de informaţie (din cauza globalizării, a Internetului etc.) şi un exces de mesaje publicitare, care ajung să nu-şi mai atingă scopul. Prin urmare, firmele merg pe această idee a dobîndirii unei încrederi pe termen mai lung, dincolo de campaniile de promovare "de moment". M-aş întoarce la un mecanism la care s-a referit Paula Apreutesei. Firmele pot face nişte lucruri bune pe plan social. Dar activitatea lor principală nu poate fi aceasta. Ce pot face ele mai bine este să pună resurse în proiecte care funcţionează: cineva trebuie să imagineze proiectele. Or, la noi, există o sărăcie în imaginarea de programe de implicare socială - de multe ori, pentru finanţare se aleg cam la întîmplare nişte proiecte. Ar fi foarte important, aşadar, să existe o legătură strînsă între companii şi ONG-uri. Trebuie identificate mecanisme prin care proiectele elaborate de societatea civilă să poată fi prezentate potenţialilor finanţatori din mediile de afaceri: am întîlnit destule cazuri cînd firmele doreau să investească în proiecte culturale sau sociale, dar nu prea aveau în ce. E foarte frumos şi uman să ajuţi un bolnav să facă o operaţie în străinătate, dar nu e suficient. Trebuie investit în proiecte care să aibă impact pe termen lung. Un alt lucru care lipseşte în România este comunicarea între cei interesaţi. Se spune că ar fi necesară o mai mare implicare a companiilor în comunitate, dar pentru asta companiile trebuie să ştie care sînt problemele comunităţii. Or, administraţiile locale nu au mecanisme prin care să comunice sistematic care sînt problemele şi necesităţile. Este nevoie de un cadru sistematic de consultări prin care companiile să ştie care sînt proiectele şi resursele necesare. Cît despre dilema "voluntariat" vs "obligativitate", cred că în unele domenii responsabilitatea socială trebuie legiferată: nu poţi face ce vrei, de pildă, în probleme de mediu înconjurător. Dar vom intra curînd în Uniunea Europeană şi mă tem că excesul de reglementare de la Bruxelles va pătrunde şi la noi - într-o ţară care oricum e complicată şi birocratizată. M-aş îndepărta de o asemenea perspectivă... Solomon Marcus: Cunosc un număr mare de actori economici de succes pentru că provin dintre foştii mei studenţi de la matematică şi informatică; ei sînt oameni care se implică, atît în proiecte caritabile, cît şi în sprijinirea unor tineri de valoare să-şi continue studiile la universităţi din lume. M-am întrebat de ce totuşi nu sînt atît de frecvenţi oamenii de afaceri care să-şi asume responsabilitatea socială. Soluţiile se aşteaptă din partea unor elite. Mie mi se pare că problema principală ţine de mentalitate şi vine dintr-un trecut mai îndepărtat. Conform acestei mentalităţi, multe acte de corupţie sînt considerate de fapt acte de politeţe, de prietenie, de comportament civilizat. Iar a doua problemă este eşecul de anvergură al sistemului educaţional. Cuvîntul care mi se pare cel mai potrivit este unul preluat din fotbal: offside. Noi sîntem, din multe puncte de vedere, în situaţie de offside: ne aflăm în afara jocului. De ce au reuşit mulţi dintre foştii mei studenţi? Răspunsul este de o simplitate dezarmantă: pe lîngă faptul că au primit, în familie, o educaţie bună (căci educaţia de acasă e mai importantă decît cea primită în şcoală), au făcut o baie de Occident. Cîţiva ani petrecuţi în ţări avansate le-au schimbat mentalitatea. Din acest punct de vedere, cele două milioane de români care lucrează acum în străinătate reprezintă factorul cel mai important al schimbării la faţă a României. Mi se pare important să ne îndreptăm către tineri şi să le dăm posibilitatea să-şi schimbe mentalitatea. Mentalitatea este formată dintr-o serie întreagă de presupoziţii, de idei anterioare, moştenite, de care oamenii uneori nici nu sînt conştienţi, dar ele acţionează în comportamentul lor, ca un "dictator" de care nu ne dăm seama. Schimbarea mentalităţii la tineri înseamnă să-i determine să intre în joc, să nu mai stea în afara jocului. Liviu Papadima: Am fost plăcut surprins că oamenii atît de diferiţi, care participă la această dezbatere, au fost de acord că responsabilitatea socială nu trebuie legiferată, ci trebuie lăsată la aprecierea companiilor. Ceea ce trebuie însă legiferat este abuzul generat de eventuala iresponsabilitate socială. Dar responsabilitatea socială a companiilor nu trebuie confundată cu mecenatul şi trebuie tratată cu măsură: nu trebuie să transferăm asupra companiilor nici responsabilităţile Statului sau ale Guvernului, nici ale comunităţilor locale. Ele trebuie să rămînă în primul rînd companii, dar pot face foarte mult acolo unde există zone de interes comun. O asemenea zonă este cea educaţională. Companiile au nevoie de mînă de lucru calificată, iar pentru mediul academic românesc una dintre marile probleme, la ora actuală, este că idealul absolvenţilor este să lucreze în multinaţionale, aşa încît o apropiere între cele două lumi este reciproc profitabilă. S-au făcut cîţiva paşi în această direcţie, prin cîteva întîlniri realizate de CODECS, la care au participat reprezentanţi cu putere decizională din partea universităţii şi reprezentanţi ai diverselor companii. Două lucruri au ieşit în evidenţă. Unul era previzibil: o distanţă kilometrică între felurile de a privi acest domeniu de interes comun de către cele două categorii: angajatorii reproşau - pe bună dreptate - că universitatea se află la mare distanţă de ceea ce le trebuie lor, iar academicii le reproşau angajatorilor dezinteresul. Al doilea lucru a fost slaba prezenţă a mediului de afaceri la aceste întîlniri. Cu inocenţă, despre inventarul de probleme Andrew Costin: Sînt de acord cu dl Liviu Papadima - reprezentanţii mediului de afaceri sînt slab reprezentaţi la astfel de dezbateri. În limba română există un termen pentru a defini companiile - persoană juridică (în engleză, de pildă, nu există). Termenul de persoană juridică implică un anumit grad de responsabilitate într-o comunitate, indiferent că eşti centru de profit al unei companii multinaţionale sau o firmă locală. În momentul cînd ai pătruns pe o piaţă, ţi-ai făcut nişte calcule foarte clare dinainte şi ştiai care este terenul de joc - mai corupt sau mai puţin corupt -, care sînt avantajele şi dezavantajele ş.a.m.d. Astfel de calcule au fost făcute de la început de toate firmele mari care au venit în România: ele ştiau foarte bine ce le aşteaptă. Anglo-saxonii au o mentalitate foarte frumoasă, conform căreia fiecare contează; ea se traduce în principiul think globally, act locally. Trebuie să acţionezi asupra celor din jurul lor. Decît să încercăm să legiferăm responsabilitatea şi moralitatea firmelor, este mai bine să încercăm să dăm nişte exemple celor din jurul nostru. Firmele vin aici pentru a face profit; unele se implică în comunitate, altele nu fac nimic, dar dau semnale în presă despre cît de grozave sînt ele. În afara Bucureştiului te izbeşti de realităţile triste din sate şi din micile oraşe unde nu se implică aproape nimeni. Actorii economici trebuie stimulaţi să se implice mai mult în aceste locuri. Sînt foarte puţini oameni de afaceri români care au acumulat un capital financiar şi care se implică în cultură şi artă; mai degrabă sînt tentaţi de echipe de fotbal sau de spectacole de divertisment. Aceşti oameni, în mare parte, nu au avut o educaţie de acest gen. Multinaţionalele, în schimb, au o anume tradiţie: ştiu să-şi facă şi imaginea, ştiu să ajute şi comunităţile. Tudor Bölöni: Cred că sîntem cam inocenţi în această discuţie, iar clienţii pentru care lucrez eu sînt, de pildă, dintre cei mai puţin inocenţi. Ei urmăresc investiţia şi profitul. Sigur, se pot implica şi în proiecte sociale, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar Statul este acela care trebuie să ştie ce nevoi are, să-şi crească cetăţenii şi să le rezolve problemele, prin legiferare. O companie se poate implica, de pildă, cu un milion de dolari pe an; dar există probleme sociale şi culturale care au nevoie de un miliard, iar acest miliard nu poate veni decît de la bugetul de stat format din impozitele plătite de firme. Şi sînt probleme ample, de sistem, pe care investitorii privaţi nu le pot rezolva, oricît s-ar implica. Cristian Pârvan: De exemplu, problema persoanelor în vîrstă, cu implicaţii uriaşe: de la cazuri sociale, ale celor bolnavi, care ocupă spitalele, pînă la faptul că în familii, oamenii au bătrîni de care nu se pot ocupa şi nici nu au unde să-i ducă. Dar un asemenea sistem lipseşte cu totul din România, şi nici o legislaţie în acest sens nu există. Andrew Costin: Pentru ca o ţară să meargă bine, are nevoie de trei sisteme puse la punct: un sistem de sănătate, unul educaţional şi unul juridic. Or, la noi, aceste trei sisteme sînt cele mai putrede. Cristian Pârvan: "Putrede" e un termen cam tare; nu sînt coerente şi funcţionale. Problema este că nu avem un sistem prin care să rezolvăm astfel de probleme în cadrul comunităţilor locale. Voica Pop: Constat că se cer soluţii, dar nu îmi dau seama la ce fel de probleme ar trebui să răspundă ele. Există în management un principiu care spune că atunci cînd identifici corect problema, o parte din ea este şi rezolvată. Or, aici apar tot felul de idei, dar nu se pune punctul pe i. UNICEF a funcţionat în România prin colaborarea cu firme din vestul Europei, cu care am avut şi experienţe excelente, şi experienţe mai puţin bune. Nu cred că trebuie preluat în întregime un model. În plus, în ultimii ani, contribuţia firmelor din vestul Europei scade într-un ritm alarmant. Responsabilitatea lor socială pare să nu se mai manifeste la fel pe plan european. În schimb, am identificat în România un potenţial extraordinar al firmelor private, care sînt dornice să-şi asume responsabilităţi în domeniul nostru de activitate, şi anume bunăstarea şi educarea copiilor. În ceea ce priveşte reglementarea responsabilităţii sociale, părerea mea este următoarea: dacă vrei să distrugi responsabilitatea socială, atunci reglementeaz-o. Ce şi de ce se sponsorizează Andrei Pleşu: Într-un fel, şi eu sînt puţin frustrat că nu reuşim să găsim soluţii şi răspunsuri, aşa cum ne-am propus în aceste forumuri. Dar pentru a avea răspunsuri, e nevoie de întrebări precise; pentru forumurile următoare ar trebui să ne gîndim la teme mai focalizate. Deocamdată, am rămas într-o nevoie generică de răspuns la întrebări încă neformulate sau formulate prea vag. Cred că ceea ce suferă în relaţia dintre oamenii de afaceri şi oamenii nevoiaşi este o anumită tehnică a dialogului. Ce sponsorizează oamenii de afaceri? Să facem un inventar rapid. Sponsorizează hobby-uri personale, iar acesta este un capitol mare şi foarte costisitor - dacă îi place fotbalul, sponsorizează fotbalul; dacă îi place muzica, sponsorizează muzica. Aici nu ne putem amesteca, este vorba despre libertăţile oamenilor. Al doilea tip de sponsorizări îl reprezintă chestiunile cu un mare conţinut de emotivitate, care te fac să suferi - bolnavi, copii, bătrîni; sînt nişte drame adevărate, iar reacţia emotivă în faţa lor e legitimă şi onorabilă. Dar depinde de apariţia la televizor sau în ziar a unor astfel de cazuri dramatice. În sfîrşit, se sponsorizează beneficii de imagine: nu sponsorizezi lucruri despre care nimeni nu ştie că le-ai sponsorizat, ci lucruri care intră în ochii şi în urechile oamenilor, care le rămîn în memorie. Sau mai sponsorizezi mici lucruri care ajung la tine întîmplător. Altfel, există lucruri care au nevoie de sponsorizări, dar la care nu ajung banii. Pînă acum, dialogul este unilateral: există potenţialii sponsori şi există "petenţii", dar ei nu ştiu unde să vină, nu ştiu unde e "ghişeul", nu ştiu cu cine trebuie să vorbească, sau vin în mod inadecvat la unii despre care îşi închipuie că ar dispune de resurse. Ar trebui făcut ceva pentru ca dialogul să fie bilateral. Nu am idei foarte spectaculoase în această privinţă, am mai degrabă idei băbeşti: eu, dacă aş fi patron, aş pune o urnă la intrarea instituţiei mele în care lumea să-şi pună problemele. Desigur, ar trebui apoi o echipă de doi oameni care să le selecteze (probabil că trei sferturi vor trebui aruncate la coş) şi să vadă ce este viabil din acele propuneri. Sau i-ar trebui, unui sponsor, o echipă minimală de consilierat, care să sondeze piaţa, să identifice nevoile, astfel încît să existe şi din partea sponsorului o mişcare către nevoiaş, pentru că nevoiaşul nu ştie să ceară. Şi pledez pentru sponsorizări mici, pentru proiecte bine identificate, care pot rezolva realmente ceva. De ce nu se poate face mai mult? Desigur, este şi o problemă de educaţie. Dar aş spune, în apărarea oamenilor de afaceri, că este şi o problemă de context. Este greu să faci o afacere în România. Cred că oamenii de afaceri nu au nici timp, nici energie, nici disponibilitate pentru a se mai ocupa şi cu alte lucruri, după ce îşi încheie o zi grea de muncă în domeniul lor. Lavinia Raşca: Eu cred că nu avem mai multe proiecte de responsabilitate socială şi pentru că nu sînt mai mulţi bani. Capitalismul românesc nu este format doar din mari companii, ci şi din cîteva mii de mici întreprinzători, aflaţi în faza de capitalizare, a căror primă responsabilitate este faţă de investitori şi faţă de angajaţi. Şi-au riscat banii şi trebuie să-i recupereze, aşa încît deocamdată au obligaţia de a face profit şi de a-şi plăti taxele. Dacă întreprinzătorii aceia care nu sînt responsabili social pentru că sînt prea ocupaţi cu profitul, cu angajaţii şi cu problemele zilnice, ar înţelege ce este responsabilitatea socială, s-ar face un pas înainte. În România există programe de responsabilitate socială, există organizaţii de tineri care fac această intermediere între oamenii de afaceri şi comunităţile locale şi lucrurile încep să funcţioneze. Din păcate, mass-media nu este responsabilă social, nu publică ştiri despre astfel de activităţi pentru că le consideră reclamă, sau le pretind companiilor ca, dacă vor să se scrie despre aceste activităţi, să cumpere spaţiu de reclamă. Trebuie să-i facem pe oameni să înţeleagă că responsabilitatea socială este utilă comunităţii, nu doar companiei, nu înseamnă doar marketing şi bani, ci implică efort şi creativitate care se răsfrîng asupra tuturor. Cătălin Avramescu: Predau la un departament de ştiinţe politice, de unde vor ieşi viitori funcţionari din administraţie, din instituţii naţionale sau internaţionale, dar şi viitori angajaţi în mediul privat. Pînă anul trecut, cînd am început să predau un curs de Etică, nu exista nici un alt curs de acest gen. Cred că ar trebui să existe cursuri de etică în majoritatea departamentelor de ştiinţe umane. Trebuie să avem o anumită sensibilitate naturală faţă de bine, dar trebuie să o şi educăm, ne trebuie şi o expunere sistematică a viitorilor lideri de opinie la unele probleme de etică. Georgiana Pogonaru: Cred să succesul unei afaceri constă în inteligenţa emoţională: dacă întreprinzătorul are inteligenţă emoţională, poate avea şi succes. Dacă firma are empatia necesară pentru a rezolva problemele clienţilor şi problemele celor din jur, este un lucru bun. Că face acest lucru cu tam-tam, cu zgomot - se pare că este un atribut al societăţii moderne. După 1990, am aflat şi eu că, dacă nu ai imagine, nu ai nimic, şi uite aşa devenim cu toţii victimele propriului PR. Ne preocupă atît de mult, încît uităm să fim noi înşine. Companiile nu au timp: ne vin foarte multe cereri şi nu putem să intervenim noi, direct, ci prin ONG-uri care duc la capăt proiectele. Dar atunci cînd îmi pun în aplicare calităţile de bun administrator şi verific ce se întîmplă, constat că, uneori, ONG-urile cheltuiesc cu administraţia şi cu propriile salarii mai mult decît cu evenimentul sau proiectul pentru care au strîns fondurile. Apoi, vin la noi universităţi care cer bani, dar nu ne cer şi expertiza, nu ne întreabă cum am organiza noi realizarea acelui proiect. Cred că, la nivel de indivizi, trebuie să învăţăm cu toţii diferenţa dintre bani şi valoare: cînd vom învăţa acest lucru, cred că vom reuşi să dăm mai multă atenţie programelor de responsabilitate socială. H.-R. Patapievici: Cred că la acest forum s-au dat cîteva răspunsuri. În primul rînd, la chestiunea dacă responsabilitatea socială trebuie reglementată prin lege sau nu, răspunsul unanim a fost nu. Ceea ce mă încurajează - înseamnă că participanţii la acest forum au un spirit liberal. O a doua concluzie este că responsabilitatea socială nu se poate manifesta decît acolo unde ea rentează pentru cel care o practică. Acesta nu este un răspuns cinic, ci unul realist. Responsabilitatea socială nu este o formă de filantropie. Dar numai sistemul legislativ este cel care face în aşa fel ca responsabilitatea socială să renteze. Un alt lucru pe care l-am aflat este că ne aflăm în faza întîlnirilor - salutate de cei mai mulţi dintre participanţi - şi facem un efort pentru a trece la faza cooperării. Pentru a trece la această fază, este nevoie de un inventar al problemelor; rămîne de văzut cine îl va face. Poate că mediul de afaceri împreună cu organizaţiile guvernamentale ar putea schiţa un asemenea inventar, ca şi o sinteză a intereselor comune ale oamenilor de afaceri şi ale mediilor culturale. Ar trebui apoi să căutăm şi mecanisme prin care se poate face într-adevăr ceva.