Respectul trebuie să se regăsească nu numai în ceremonial
- interviu cu Mihaela MIROIU - În ce măsură mai sînt operabile normele de politeţe? Consideraţi că mai trebuie să se mai ţină cont de ele? Cred că prima chestiune de care ar trebui să învăţăm să ţinem cont este respectul faţă de celălalt/cealaltă, oricît ar fi de diferiţi de noi. Marea noastră problemă e că nu avem o cultură a politeţii, pentru că nu avem o cultură a respectului. Noi nu am trecut printr-un vast proces al modernităţii, în care oamenii să înveţe că trebuie să-i respecte pe ceilalţi, chiar dacă nu li se aseamănă. Sînt totuşi norme ale bunelor maniere, care par depăşite astăzi. Cine mai ţine cont, la viteza la care se trăieşte în zilele noastre, că nu e frumos să mănînci pe stradă? Nu numai că nu e frumos, dar nu e nici sănătos. Însă, e adevărat, uneori e singura soluţie să mănînci, în situaţia în care la noi nu există pauza de masă, ca obicei consacrat. Un ritual compensatoriu Dar normele prin care este avantajată femeia, cum vi se par? Faptul că i se dă întîietate pe uşă, că i se oferă un scaun, că i se iau bagajele... Sau chiar sărutatul mîinii. Eu nu am nimic împotriva acestor gesturi de politeţe - nici ca persoană, nici ca femeie. Chiar dacă sînt feministă, niciodată nu o să privesc dezaprobator un bărbat dacă-mi ţine haina sau îmi dă întîietate. Dar trebuie să aducem în discuţie simbolistica acestor ritualuri. E vorba de un ceremonial de întîietate care maschează faptul că, în alte situaţii, femeile sînt ţinute sistematic în planul doi. Respectiv, în cele mai multe situaţii. Se preferă, prin urmare, un ritual al întîietăţii, în locul unui comportament al parteneriatului sau al echităţii. Asta e problema pe care o pun feministele: de ce îmi dai voie să intru prima pe uşă şi la nici una din uşile de decizie, resurse şi putere nu-mi permiţi să intru? Nu cumva povestea asta e o formă compesatoriu-ritualică a faptului că în rest sîntem ţinute eventual chiar în afara uşilor sau, în cel mai bun caz, intrăm după? Pînă la urmă, respectul trebuie să aibă substanţă în comportamente de toate felurile - şi instituţionale, şi politice, şi economice -, nu numai într-un ceremonial. Unele feministe sînt chiar deranjate de acest ceremonial... Eu nu neg că există şi comportamente uşor habotnice. Am să vă dau un exemplu: ţin minte că, la începutul anilor â90, ne-am întîlnit femei din Estul Europei cu femei din Statele Unite. Nu cu teoreticiene, că sînt foarte diferite între ele - acestea nu se împiedică de astfel de amănunte, ţin la substanţa problemei, care e de natură culturală, politică, religioasă. Ei bine, cele care erau activiste s-au supărat îngrozitor pe mine că miroseam a parfum franţuzesc. Şi au avut o reacţie aproape brutală: "Cum, tu zici că eşti feministă şi te dai cu parfum?". Şi le-am spus: "Plecăm din frustraţii diferite. Eu vin dintr-o societate în care accesul la minimele ingrediente care să te facă să trăieşti cu plăcere a fost atît de limitat, încît de-abia am aşteptat să mă spăl cu un săpun bun sau să folosesc un parfum bun". Nu venim din acelaşi context, nu putem fi tulburate de aceleaşi obsesii. La noi nu a funcţionat nici un mit represiv al frumuseţii. A funcţionat un mit al uniformizării. De aceea lucrurile sînt foarte contextuale. Nu poţi aplica aceeaşi reţetă în raport cu trecuturi diferite, cu societăţi diferite. Şi, în fond, nu te dai cu parfum, ca femeie, să faci neapărat plăcere bărbaţilor, ci în primul rînd să te simţi tu însăţi bine. Sigur, eu, una, de cîte ori mă dau cu parfum o fac în primul rînd că mie îmi place mirosul. Dar, apoi, o fac şi pentru că mi se pare un lucru minunat să le fac plăcere celorlalţi. Dacă efortul nu este foarte de mare, nu ştiu de ce n-ar trebui să fii frumoasă sau frumos, să te îmbraci mai bine, să miroşi mai bine. Pentru că nu eşti numai individ singular, ci trăieşti într-o comunitate. Odată ce frumuseţea sau plăcerea fac parte din bucuria de a trăi, nu văd de ce să le respingem. Excesul şi lipsa Am cunoscut, acum cîţiva ani, nişte activiste feministe venite din Occident. Era plină vară bucureşteană şi doamnele respective, în mod programatic, nu foloseau săpunul. Sau nu se epilau şi umblau, ostentativ, cu pantaloni scurţi. În fond, nu trebuie să miroşi urît pentru a nu mai fi "un obiect al dorinţelor bărbatului". Eu sînt de acord cu Aristotel, care spune că nu există decît două păcate capitale: excesul şi lipsa. Pe de altă parte, sigur că ni se pare un păcat şi o lipsă de respect că, pentru presa românească, femeile contează în calitate de corpuri, în proporţie de 86%, şi în calitate de profesioniste, numai în proporţie de 2-4%. Ne jigneşte asta, pentru că cele mai multe dintre noi facem altceva decît să vindem imaginea trupului. Poate mai vindem şi minte - dar acesta e un lucru pe care presa nu-l bagă de seamă. Însă eu nu pot să mă opun acestei tendinţe reducţioniste cu o alta, în care să zic "hai să demonstrez că fac o virtute din urîţenie sau din îngălare". Asta mi se pare tot o prostie. Ce părere aveţi despre gesturile de politeţe adresate femeilor, care vin din partea bărbaţilor? Colegii mei m-au suspectat, la un moment dat, că n-am să accept astfel de gesturi. De exemplu, ei, în mod reflex, îmi ţineau haina. Dar, cînd mă apropiam să-mi iau haina pe mine, erau puţin crispaţi, gîndindu-se că poate le zic ceva. Eu le-am spus un singur lucru: "Nu vă mai uitaţi aşa. Mie acesta mi se pare un gest de tandreţe şi de grijă. Nu unul sexist". E vorba însă de mine, nu pot să-mi impun percepţia asupra tuturor. O teoreticiană feministă foarte bună, specializată pe filozofie moral-politică, are o carte excelentă care se numeşte Să ne încredem mai mult şi să contractăm mai puţin. Există gesturi pe lumea asta care e bine să rămînă necontractuale. Nu putem să facem din totul nişte reguli pur raţionale. Uneori, oamenii au porniri de empatie, de drag, de grijă. Nu cred că e cazul să le stîrpim din motive ideologice. Pe de altă parte, nici un fel de orientare sau ideologie care-şi pierde simţul umorului nu are şansa să fie vie cu adevărat. Dacă nu te poţi distanţa critic, chiar umoristic, faţă de parti-pris-urile ideologice pe care le ai, devii de multe ori foarte rigid şi ridicol. Şi, în cele din urmă, dacă vrei într-adevăr să-i cucereşti pe alţii cu ideea că trebuie să fim parteneri şi competitori egali, nu poţi să o faci doar adversativ şi insurecţional, pentru că atunci ai împrumuta exact armele pe care le critici. Şi lumea pe care o propui tu n-ar fi cu nimic mai bună decît cealaltă, pe care o critici. a consemnat Cezar PAUL-BĂDESCU
