Respectul trebuie să se regăsească nu numai în ceremonial

Publicat în Dilema Veche nr. 149 din 1 Dec 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- interviu cu Mihaela MIROIU - În ce măsură mai sînt operabile normele de politeţe? Consideraţi că mai trebuie să se mai ţină cont de ele? Cred că prima chestiune de care ar trebui să învăţăm să ţinem cont este respectul faţă de celălalt/cealaltă, oricît ar fi de diferiţi de noi. Marea noastră problemă e că nu avem o cultură a politeţii, pentru că nu avem o cultură a respectului. Noi nu am trecut printr-un vast proces al modernităţii, în care oamenii să înveţe că trebuie să-i respecte pe ceilalţi, chiar dacă nu li se aseamănă. Sînt totuşi norme ale bunelor maniere, care par depăşite astăzi. Cine mai ţine cont, la viteza la care se trăieşte în zilele noastre, că nu e frumos să mănînci pe stradă? Nu numai că nu e frumos, dar nu e nici sănătos. Însă, e adevărat, uneori e singura soluţie să mănînci, în situaţia în care la noi nu există pauza de masă, ca obicei consacrat. Un ritual compensatoriu Dar normele prin care este avantajată femeia, cum vi se par? Faptul că i se dă întîietate pe uşă, că i se oferă un scaun, că i se iau bagajele... Sau chiar sărutatul mîinii. Eu nu am nimic împotriva acestor gesturi de politeţe - nici ca persoană, nici ca femeie. Chiar dacă sînt feministă, niciodată nu o să privesc dezaprobator un bărbat dacă-mi ţine haina sau îmi dă întîietate. Dar trebuie să aducem în discuţie simbolistica acestor ritualuri. E vorba de un ceremonial de întîietate care maschează faptul că, în alte situaţii, femeile sînt ţinute sistematic în planul doi. Respectiv, în cele mai multe situaţii. Se preferă, prin urmare, un ritual al întîietăţii, în locul unui comportament al parteneriatului sau al echităţii. Asta e problema pe care o pun feministele: de ce îmi dai voie să intru prima pe uşă şi la nici una din uşile de decizie, resurse şi putere nu-mi permiţi să intru? Nu cumva povestea asta e o formă compesatoriu-ritualică a faptului că în rest sîntem ţinute eventual chiar în afara uşilor sau, în cel mai bun caz, intrăm după? Pînă la urmă, respectul trebuie să aibă substanţă în comportamente de toate felurile - şi instituţionale, şi politice, şi economice -, nu numai într-un ceremonial. Unele feministe sînt chiar deranjate de acest ceremonial... Eu nu neg că există şi comportamente uşor habotnice. Am să vă dau un exemplu: ţin minte că, la începutul anilor ’90, ne-am întîlnit femei din Estul Europei cu femei din Statele Unite. Nu cu teoreticiene, că sînt foarte diferite între ele - acestea nu se împiedică de astfel de amănunte, ţin la substanţa problemei, care e de natură culturală, politică, religioasă. Ei bine, cele care erau activiste s-au supărat îngrozitor pe mine că miroseam a parfum franţuzesc. Şi au avut o reacţie aproape brutală: "Cum, tu zici că eşti feministă şi te dai cu parfum?". Şi le-am spus: "Plecăm din frustraţii diferite. Eu vin dintr-o societate în care accesul la minimele ingrediente care să te facă să trăieşti cu plăcere a fost atît de limitat, încît de-abia am aşteptat să mă spăl cu un săpun bun sau să folosesc un parfum bun". Nu venim din acelaşi context, nu putem fi tulburate de aceleaşi obsesii. La noi nu a funcţionat nici un mit represiv al frumuseţii. A funcţionat un mit al uniformizării. De aceea lucrurile sînt foarte contextuale. Nu poţi aplica aceeaşi reţetă în raport cu trecuturi diferite, cu societăţi diferite. Şi, în fond, nu te dai cu parfum, ca femeie, să faci neapărat plăcere bărbaţilor, ci în primul rînd să te simţi tu însăţi bine. Sigur, eu, una, de cîte ori mă dau cu parfum o fac în primul rînd că mie îmi place mirosul. Dar, apoi, o fac şi pentru că mi se pare un lucru minunat să le fac plăcere celorlalţi. Dacă efortul nu este foarte de mare, nu ştiu de ce n-ar trebui să fii frumoasă sau frumos, să te îmbraci mai bine, să miroşi mai bine. Pentru că nu eşti numai individ singular, ci trăieşti într-o comunitate. Odată ce frumuseţea sau plăcerea fac parte din bucuria de a trăi, nu văd de ce să le respingem. Excesul şi lipsa Am cunoscut, acum cîţiva ani, nişte activiste feministe venite din Occident. Era plină vară bucureşteană şi doamnele respective, în mod programatic, nu foloseau săpunul. Sau nu se epilau şi umblau, ostentativ, cu pantaloni scurţi. În fond, nu trebuie să miroşi urît pentru a nu mai fi "un obiect al dorinţelor bărbatului". Eu sînt de acord cu Aristotel, care spune că nu există decît două păcate capitale: excesul şi lipsa. Pe de altă parte, sigur că ni se pare un păcat şi o lipsă de respect că, pentru presa românească, femeile contează în calitate de corpuri, în proporţie de 86%, şi în calitate de profesioniste, numai în proporţie de 2-4%. Ne jigneşte asta, pentru că cele mai multe dintre noi facem altceva decît să vindem imaginea trupului. Poate mai vindem şi minte - dar acesta e un lucru pe care presa nu-l bagă de seamă. Însă eu nu pot să mă opun acestei tendinţe reducţioniste cu o alta, în care să zic "hai să demonstrez că fac o virtute din urîţenie sau din îngălare". Asta mi se pare tot o prostie. Ce părere aveţi despre gesturile de politeţe adresate femeilor, care vin din partea bărbaţilor? Colegii mei m-au suspectat, la un moment dat, că n-am să accept astfel de gesturi. De exemplu, ei, în mod reflex, îmi ţineau haina. Dar, cînd mă apropiam să-mi iau haina pe mine, erau puţin crispaţi, gîndindu-se că poate le zic ceva. Eu le-am spus un singur lucru: "Nu vă mai uitaţi aşa. Mie acesta mi se pare un gest de tandreţe şi de grijă. Nu unul sexist". E vorba însă de mine, nu pot să-mi impun percepţia asupra tuturor. O teoreticiană feministă foarte bună, specializată pe filozofie moral-politică, are o carte excelentă care se numeşte Să ne încredem mai mult şi să contractăm mai puţin. Există gesturi pe lumea asta care e bine să rămînă necontractuale. Nu putem să facem din totul nişte reguli pur raţionale. Uneori, oamenii au porniri de empatie, de drag, de grijă. Nu cred că e cazul să le stîrpim din motive ideologice. Pe de altă parte, nici un fel de orientare sau ideologie care-şi pierde simţul umorului nu are şansa să fie vie cu adevărat. Dacă nu te poţi distanţa critic, chiar umoristic, faţă de parti-pris-urile ideologice pe care le ai, devii de multe ori foarte rigid şi ridicol. Şi, în cele din urmă, dacă vrei într-adevăr să-i cucereşti pe alţii cu ideea că trebuie să fim parteneri şi competitori egali, nu poţi să o faci doar adversativ şi insurecţional, pentru că atunci ai împrumuta exact armele pe care le critici. Şi lumea pe care o propui tu n-ar fi cu nimic mai bună decît cealaltă, pe care o critici. a consemnat Cezar PAUL-BĂDESCU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Campania de recrutare a Kievului capătă ritm. Noile metode prin care sunt atrași voluntari pentru armata ucraineană
Campaniile menite să intensifice recrutarea voluntară, inclusiv campanii de relații publice au pus pe roate efortul de mobilizare a noi recruți pentru armata ucraineană, pe fondul entuziasmului scăzut al ucrainenilor de a se înrola, relatează Reuters și The Guardian.
image
Cum să folosești corect aerul condiționat de la mașină. Sfaturi pentru economia de combustibil: „nu mori, va fi rece mașina” VIDEO
Vara aceasta, temperaturile ridicate ne fac să apelăm din ce în ce mai des la aerul condiționat al mașinii. Însă, o utilizare incorectă a acestuia poate duce la un consum crescut de combustibil și chiar la probleme tehnice.
image
Seceta lovește România. Sute de localități rămân fără apă. Se face apel la rațiune
România se confruntă cu o criză acută a apei, zeci de localități rămânând fără această resursă vitală. Seceta prelungită a dus la scăderea semnificativă a nivelului în lacurile de acumulare, iar debitele râurilor sunt sub media multianuală.

HIstoria.ro

image
Destinul unui general uitat, în „Historia” de iulie
„Rareori un simț mai înalt al datoriei și al dreptății s-a împerecheat cu o mai desăvârșită simplicitate, cu o mai prietenească modestie,” spunea istoricul Gheorghe Brătianu despre Nicolae Dăscălescu – general decorat, apoi deținut politic și țăran sărac. Descoperiți un destin excepțional.
image
Pe vremea când nu exista cod roșu și aer condiționat: în 1911 canicula a făcut prăpad în Europa și SUA
Chiar dacă valurile de căldură devin din ce în ce mai intense și mai frecvente ca urmare a încălzirii globale, acestea nu reprezintă un fenomen nou în istorie. Un exemplu tragic este vara anului 1911, când Franța a fost lovită de un val de căldură devastator. În acea perioadă, peste 40.000 de oameni
image
De ce mergeau bogătașii ruși la Nisa?
Citirea romanului Fum, de Turgheniev, dar și reluarea prozei mele despre Rușii de la Baden Baden, au făcut să mă întreb: De ce mergeau rușii din lumea înaltă în Occident în proporție de masă? De ce nu dădeau năvală occidentalii în Rusia țaristă?