Repere şi confuzii
Pentru a descoperi dacă avem un public interesat de filmul documentar, ar trebui mai întîi să ne dăm seama ce înţeleg "consumatorii" prin acest gen de film. Şi cum îl "consumă": ca pe un buletin de ştiri sau ca pe o emisiune de divertisment? Şi aici mă refer în primul rînd la documentarele difuzate de către posturile de televiziune, cele care se strecoară în grile la ore ciudate (dimineaţa devreme sau mult după miezul nopţii). Oare telespectatorii cu un anumit nivel de cultură, dar cu o minimă educaţie cinematografică, fac diferenţa între un reportaj lungit inutil şi încărcat de metafore, cum sînt multe dintre cele realizate la TVR, sau un "film" cu caracter turistic care îţi povesteşte ce poţi mînca şi cum te poţi distra în insula Corfu (aşa-zisele documentare de pe Antena 3 - cel puţin aşa sînt trecute în program) şi adevăratul film documentar? Presupun că da (pentru că probabil au fost şi la cinema şi au văzut măcar Marşul pinguinilor sau filmele lui Michael Moore - documentare uşor de digerat de către public) şi este firesc ca aceste programe să-i dezamăgească. Şi atunci? Se refugiază în "nişa" Discovery şi în cele ale altor posturi "specializate", unde pot vedea într-adevăr film documentar. Oare fac însă diferenţa între aceste filme a căror calitate (în primul rînd cea a informaţiei) nu o pune nimeni la îndoială, însă care sînt realizate după o "reţetă" şi, pînă la urmă, produse pe bandă rulantă, şi documentarul de autor, filmul valoros, "de festival"? Deja răspunsul la această întrebare devine discutabil. Iar principala cauză legată de "confuzia" de la noi în ceea ce priveşte filmul documentar ar fi lipsa de repere. ( A. P. ) Să presupunem că unui telespectator îi vine, aşa, deodată, cheful să vadă filme documentare. Unde se duce? În sălile de cinema? Aş... Nici pentru filme de Oscar nu prea mai merge românuâ la cinema (lasâ că nici săli nu mai sînt...). La televizor, desigur. Dar de aici începe dilema: în programul TV găseşte tot felul de lucruri livrate ca "documentare" - de la Reţete delicioase pe TVR1 (de fapt, un cooking-show) pînă la filmele despre catastrofe aviatice de pe National Geographic şi luuungile filmări cu poliţia animalelor de prin oraşele americane. În schimb, nu prea găseşte producţii româneşti - deşi, eventual, despre unele a citit prin ziare că au luat premii internaţionale. Pentru telespectatorii mai în vîrstă, "ideea de documentar" încă mai este bîntuită de duhul propagandistic de dinainte de 1989. Cei mai tineri par să-şi recapete interesul pentru filmul documentar, aşa cum, în literatură, categoria numită generic non-fiction (jurnale, memorii, cărţi de reportaj etc.) înregistrează un succes notabil în ultimii ani. În ciuda ştirilor "de la faţa locului" şi a transmisiilor în direct, a reality-show-urilor cu pretenţia de autenticitate totală, impulsul de a vedea "viaţa aşa cum este" nu scade. Numai că acest impuls rămîne singur şi ambetat. Pe Discovery pot fi văzute filme făcute după bunele reguli ale meşteşugului anglo-saxon. "Ai noştri" nu lucrează aşa (ceea ce nu e grav), dar nici nu au un sistem bine pus la punct prin care producţiile lor să ajungă la publicul care le aşteaptă. Problema, la urma urmei, nu e că "n-avem public pentru documentar", nici că "la noi se produce puţin", ci că "părţile implicate" (creatorii şi spectatorii) nu ajung să se cunoască. O problemă "de sistem", cum s-ar spune... ( M. V. )
