Remedii

Sînt aproape 3 ani de cînd am decis să stau, pentru o vreme, în Polonia. Primele luni au trecut uşor. Un soi de acomodare, ochi aţintiţi şi urechi ciulite la oameni, observarea obiceiurilor, atenţia acordată diferenţelor şi asemănărilor dintre "ei" şi "noi". A urmat studiul limbii polone care, nu numai că-mi răpea timpul, dar îmi amintea constant de faptul că eram diferit, vorbeam o altă limbă, eram singurul român din zonă, eram singur. Am început prin a accepta orice invitaţie: ceai, cafea, vodcă, cinema, filarmonică, teatru, expoziţii, lansări de cărţi sau de vapoare (că tot stau pe malul mării), voluntariate prin vreo şcoală sau concerte prin vreo biserică. Însă, de cele mai multe ori, întîlneam oameni care-mi păreau mai disperaţi decît mine, deşi aparţineau locului. Nu exista petrecere la care să refuz să merg. Dar, la petrecerile la care se vorbea doar poloneză, aveam să aflu că, uneori, un grup masiv de oameni te poate adînci şi mai rău în singurătate. Aveam să aflu şi că nu sînt în stare să accept chiar orice companie. Uneori, analizîndu-i pe cei din jur, văzînd că am ceva în comun cu mulţi alţi oameni aflaţi în situaţia mea, am ajuns să gîndesc că singurătatea-i suprapopulată, de unde am tras concluzia că singurătatea nu-i decît o iluzie, iar lucrul acesta m-a amăgit pentru o vreme. În Polonia se stă cu viză cu valabilitate de un an. An de an sînt la uşa unui consulat cu un dosar în mînă. Dosarul cuprinde zeci de formulare care trebuie completate în singurătate. Singurătate simt de fiecare dată cînd merg după viză. Singurătate am simţit cînd vecinii mei, o spanioloaică şi un belgian, au primit vize cu valabilitate de cinci ani, numai pentru că ţările lor sînt în UE. Tot singurătate simt de fiecare dată cînd trec graniţa dintre Polonia şi Germania, cînd văd că un român cu acte în regulă reprezintă prea mult pentru nemţi. Sînt momente unice în care-mi vine să-mi fac ferfeniţă paşaportul şi naţionalitatea. În Polonia, dacă nu vorbeşti limba, televizorul nu e deloc inamicul singurătăţii. Fiecare film e dublat. Aşa că am ajuns să prefer singurătatea în locul televiziunii; în locul cofetăriilor cu prăjituri ba prea uscate, ba prea alcoolizate; în locul frizeriilor din care se poate întîmpla să ieşi nemulţumit nu numai din cauză că trebuie să plăteşti aproape dublu doar pentru că nu le vorbeşti limba; în locul multor polonezi care cred că România e o ţară plină de ţigani, hoţi, securişti şi oameni săraci; sau, după ce am mai învăţat limba şi am început să răsfoiesc presa, în locul unui articol dintr-o publicaţie poloneză de prestigiu în care un consilier al Ambasadei Poloniei în România anilor 1987-'90 povestea că, înainte de '89, în România nimeni nu circula iarna cu maşina din cauza mormanelor de zăpadă de pe străzi, nu era permisă folosirea becurilor cu o putere mai mare de 25 W, era interzis să ai un animal de companie, iar alimentarele erau pline de borcane cu struguri muraţi. Dar parcă cel mai tare simţeam singurătate cînd mergeam pe stradă. Ajunsesem să nu suport ideea de a circula pe jos. Însă doar pînă cînd am început să înţeleg ce scrie pe panourile publicitare. Din clipa aceea am găsit lucruri capabile să-mi alunge singurătatea şi am început să descopăr lucruri pozitive, de la toleranţa polonezilor, pînă la lipsa manelelor din maşini. De singurătate am avut parte şi-n clipele-n care Polonia a fost zguduită de decesul Papei Ioan Paul al II-lea. Nu mi-a fost uşor să înţeleg cum un astfel de eveniment a reuşit să unească toţi polonezii. M-am simţit exclus, tocmai pentru că nu reuşeam să simt ceea ce ei simţeau. În ziua premergătoare funeraliilor, nişte amici m-au întrebat dacă aş dori să merg cu ei în piaţa centrală a oraşului pentru a aprinde o lumînare în memoria Papei. Am acceptat, deşi, odată ajuns acolo, nu-mi prea înţelegeam gestul. Am simţit singurătate chiar şi cînd am văzut că polonezii nu au clasicele lumînări galbene ce se găsesc în bisericile noastre. Au ceva ce aduce mai mult cu o candelă (o lumînare albă groasă aşezată într-un bol de sticlă de diferite culori, bol prevăzut cu un capac metalic). Pentru a aprinde lumînarea, capacul metalic trebuie înlăturat, iar după ce lumînarea e aprinsă capacul se aşază la loc. Îmi amintesc că-n seara respectivă, m-am simţit singur pînă-n clipa în care am auzit din gura unui polonez ce stătea în spatele meu: "N-ar fi mişto să cumperi o candelă şi cînd te uiţi sub capac să vezi scris ai cîştigat o excursie la Vatican?". Singur sau nu, am realizat că un film, o conversaţie la telefon sau vizitarea cuiva care e mai singur decît mine sînt doar remedii de scurtă durată împotriva singurătăţii, iar de-ar fi să mă gîndesc la un remediu de lungă durată, m-aş gîndi la adaptare. În fond şi la urma urmei, singurătatea nu-i decît o problemă de adaptare. Polonia