Remanieri şi incoerenţe

DGLR a fost precedat de alte cîteva lucrări analoage care au desţelenit drumul şi au creat o mică tradiţie, în primul rînd, excelentul Dicţionar al literaturii române de la origini pînă la 1900, publicat în 1979 de un colectiv al Institutului de filologie din Iaşi, apoi Dicţionarul Scriitorilor Români, în patru volume, coordonat de regretaţii Mircea Zaciu şi Marian Papahagi şi de Aurel Sasu. Marele colectiv care a redactat dicţionarul Academiei (147 autori şi 11 revizori, dacă n-am greşit la numărătoare) are desigur meritele sale imprescriptibile, dicţionarul este (sau va fi, după apariţia tuturor volumelor) cel mai complet în domeniu şi, în chip natural, adună toate cîştigurile precedentelor, adăugîndu-le pe ale sale, ceea ce nu e puţin, iar pentru cititorul anului 2005 este singurul lucru care contează. Discutarea lui este însă cu atît mai necesară. Am arătat altădată că principiile acestui dicţionar nu par să fi fost stabilite cu rigoare de la început şi ca urmare avem inconsecvenţe, de pildă, articole cu bibliografie critică şi altele fără bibliografie critică, deşi nu există nici o justificare pentru această discriminare: articolele despre publicaţiile periodice au fost lăsate de la început fără acest supliment documentar, deşi el era mai mult decît necesar pentru a menţiona monografiile despre reviste, indicii bibliografici şi reproducerile integrale ale unor reviste, vechi (Alăuta literară, Dacia literară) sau noi (Caiete de dor, Revista Cercului Literar etc.). De asemenea, se consideră în introducerea dicţionarului că bibliografia unor articole despre autori prolifici, dar minori nu trebuie să cuprindă decît o selecţie, altfel ea riscă să depăşească întinderea unor articole despre autori mult mai importanţi. Nu mă opresc asupra absurdităţii acestei teze, dar semnalez colectivului tehnic că o importantă economie (dacă economia era grija redactorilor) se obţine, în asemenea lucrări, prin siglarea unor cuvinte care se repetă, de pildă, a numelui oraşelor în care apar cărţile citate: după o socoteală aproximativă, recent apărutul vol. III ar fi fost mai subţire cu măcar zece pagini mari, dacă în loc de Bucureşti, repetat de mii de ori la bibliografie, s-ar fi pus sigla B. Dicţionare similare fac asta de zeci de ani. Dar există şi probleme privind direct conţinutul articolelor dedicate scriitorilor, unele de interpretare, altele de organizare, de viziune sau privind opţiunile culturale. Neaşteptată oarecum este punerea sub semnul întrebării a originalităţii textelor, pe care o face chiar coordonatorul operei în introducerea sa, de pildă: pînă la ce punct o asemenea operă de informare, de sinteză şi de compilaţie inteligentă, în cele din urmă, poate prelua - chiar anunţînd aceasta - texte deja apărute şi omologate într-o altă organizare? Problema se pune destul de acut în cazul dicţionarului pe care-l discutăm, unde mai multe texte referitoare la autori din secolul al XIX-lea, mari şi mici - dar mai ales mari - sînt masiv sau total îndatorate celor din dicţionarul de la Iaşi, cum este, în ultimul volum apărut, articolul despre Ion Ghica (cu simple remanieri stilistice de genul: "A învăţat la început carte grecească" din 1979 care devine în 2005 "Învaţă la început carte grecească", "I se datorează prima încercare de roman românesc" care devine "I se datorează una din primele încercări de roman românesc..." ş.a.m.d.) sau cel despre Ion Heliade Rădulescu, unde nu este clintită nici o singură virgulă. Problema este că viziunii vechi de treizeci de ani (dicţionarul de la Iaşi a fost terminat în 1975) i s-ar fi cuvenit o replică modernă, profitînd de studiile şi publicaţiile din această perioadă de timp, nu simple schimbări de topică, dar dincolo de acest lucru era necesară şi corectarea unor erori şi absurdităţi, chiar de amănunt, la Heliade Rădulescu, de pildă (tatăl colonel în armata rusă, demisia lui de la Academie pe chestiuni lingvistice etc.). Amprenta epocii apasă însă puternic asupra textului din 1975/1979 şi dacă nimeni nu putea protesta atunci împotriva estompării pînă aproape de dispariţie a viziunii biblice definitorie pentru întreaga operă a lui Heliade, în lirică, dar şi în marile construcţii în proză nu mai puţin lirică (din Echilibru, din Istoria critică etc.), a păstra astăzi un text care discută cu mare precauţie această trăsătură şi a relua ideea că "încercarea de epopee, retorică şi ceţoasă, este salvată parţial de episoade realiste" este o soluţie de avarie. La fel, ipoteze fanteziste şi de mult infirmate sînt reluate în articolul despre Dinicu Golescu, despre probabila lui călătorie la Paris "înainte de 1821... ca observator al unei misiuni pe lîngă Napoleon", faptul că Golescu l-ar fi chemat pe Heliade ca profesor la Goleşti sau că "jurnalul" său ar fi fost schiţat "mai întîi în limba greacă"; mai supărător mi se pare că Golescu nu este văzut ca un scriitor, care compune aşa-zisul jurnal ca pe un roman filosofic de tip voltairian (fapt care a fost demonstrat suficient măcar pentru a fi menţionat cu titlu ipotetic, precum călătoria la Paris), pentru a prezenta într-o formulă epică propunerile sale de reformă, ci doar ca "o patetică mărturie, morală în primul rînd", precum Pompiliu Eliade acum un secol! Nu mai e de mirare că articole despre figuri episodice precum Fabian-Bob au rămas în aceleaşi cadre de acum trei decenii, ignorîndu-se pînă şi aducerea în discuţie a unui poem necunoscut, lucru oarecum important la un poet căruia i se cunoşteau pînă atunci doar trei texte. Există şi articole care au fost refăcute realmente de autorii lor, cum sînt cele despre Hasdeu sau Filimon, unde efortul de înnoire nu se limitează la incorporarea unor informaţii, şi autorul încearcă să-şi reformuleze întreaga sinteză; puţină lume este însă capabilă de o asemenea ruptură şi noile portrete nu au întotdeauna coerenţa şi pregnanţa dorită. Ideea teatralităţii întregii opere a lui Filimon, de pildă, pe care am enunţat-o într-un articol necitat la bibliografie, este juxtapusă acum celei despre "senzaţia viguroasă de viaţă" a personajelor (existentă în dicţionarul din 1979) şi apoi exagerată pînă ajunge o barocă viziune ordonatoare a epocii: "Lumea ca teatru ar fi sigiliul epocii alese de F., teatrul ca soluţie de amînare a dispariţiei pentru unii, ca mod de ascensiune parazitară pentru alţii. Toţi au în comun impuritatea gîndurilor ascunse sub jocul de măşti, pe care ei îl susţin ca nişte actori rafinaţi" etc. Cele două viziuni se cam exclud şi autorul nu le poate reţine pe amîndouă, fără explicaţii.