Rem tene, verba sequentur
Oratoria şi retorica sînt percepute într-un antagonism care o favorizează pe cea dintîi, trimiţînd retorica într-un spaţiu al manipulării emoţiilor. Etimologia celor doi termeni însă ne dezvăluie un cuplu lexical greco-latin: orator se aşază, prin orare („a vorbi“), în familia de cuvinte ce-l are în cap pe os, oris („gură“), aşa cum rhetor (împrumutat în latină cu o grafie explicit străină) se află în descendenţa verbului grecesc al zicerii, eiro. Nu altfel putem privi fixarea în direcţii semantice divergente a sinonimelor grammatica (de la grecescul gramma, „literă“) şi litteratura (de la latinescul littera) sau techne (numind în limba greacă „meşteşugul“) şi ars (echivalentul perfect din spaţiul latin), pentru care similitudinea originară de sens este anulată cu timpul de opoziţia resimţită spontan între gramatică şi literatură sau tehnică şi artă.
Ca disciplină didactică, retorica aparţinea primului ciclu şcolar, trivium, alături de gramatică şi dialectică (logică): doar prin deprinderea lor, învăţăcelul putea accede la etapa următoare (quadrivium), în care se apropia de muzică, aritmetică, geometrie şi astrologie/astronomie. Lucrarea lui Martianus Capella, Nunta Filologiei cu Mercur, care a influenţat întregul Ev Mediu, o include între cele şapte arte liberale personificate ce iau cuvîntul la banchetul zeilor: retorica este o femeie înaltă, înveşmîntată cu figuri de stil şi înarmată. Quintilian alesese celălalt termen, în Institutio oratoria, pentru a indica formarea culturală şi morală: viitorul orator este educat, din copilărie, pentru a vorbi în faţa unui public pe care, prin propria sa persona (masca unui rol cu care se identifică), îl conduce spre ţinta dorită, îl convinge şi, nu mai puţin, îl învaţă. Rhetorica ad Herrenium – pentru a continua parcursul invers în timp –, tratat anonim (atribuit uneori lui Cicero şi plasat frecvent alături de manualul lui de oratorie, compus în tinereţe, De inventione), s-a bucurat de o popularitate pe care o putem cuantifica prin numărul imens de manuscrise păstrate.
Arte (meşteşuguri) ale vorbirii în public, oratoria şi retorica ţintesc amîndouă persuasiunea: deosebirea de căpetenie provine dintr-o anume versatilitate a retoricii, care apelează la entimemă – silogism incomplet, bazat pe probabilităţi –, putînd ajunge la performanţa sofiştilor, care susţineau la fel de convingător o opinie şi contrarul ei. Într-o formă total degradată, imaginea este cea sintetizată de Titu Maiorescu în articolul din 1897, destinat prin titlu mînuitorilor de vorbe: „Oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi“.
Cu această buclă ajunsă pe la noi, ne putem întoarce la arta antică a cuvîntului şi la unul dintre oratorii prolifici ai Romei republicane, atît în domeniul judiciar, cît şi în cel deliberativ (al discursurilor rostite în senat): Cato cel Bătrîn (Cenzorul). Nu au ajuns la noi decît fragmente, iar această stare a tradiţiei manuscrise catoniene pare să spună ceva despre publicul care prefera alt tip oratoric. Se păstrează însă o frază ce i se atribuie: Rem tene, verba sequentur („Stăpîneşte faptele, cuvintele vor veni de la sine“).
Ioana Costa este profesoară la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Cele mai recente traduceri: Dimitrie Cantemir, Scrierile istorice (2017), Scrierile filozofice (2017) şi Georg Captivus Septemcastrensis. Tratat despre obiceiurile, starea şi viclenia turcilor (2017).
