Relicve ale trecutului: nostalgia colecțiilor anatomice și antropologice

Acum mulți ani am urcat în podul întunecos al clădirii interbelice care găzduia institutul de cercetare la care lucram. Aici se adunaseră, timp de 70 ani, straturi din istoria clădirii și a cercetătorilor care se perindaseră prin ea, obiecte și materiale uitate care spuneau povestea fragmentată a unor cercetări de antropologie fizică sau culturală. Prin lăzi de lemn și cutii vechi de carton am descoperit schelete medievale și oase de urși, fișe cu interviuri antropologice și fotografii interbelice cu țărani, sticle și echipamente de laborator pe care nu mai știa nimeni cum să le folosească. 

O arhivă este un spațiu unde sînt păstrate amintiri de mult uitate, care așteaptă cu răbdare să fie redescoperite (deși uneori mă întreb dacă ele își doresc cu adevărat asta). Plimbîndu-mă prin acel pod am rezonat cu descrierea pe care o face istoricul francez Arlette Farge (2013 [1989], „The Allure of the Archives”) despre arhive: „...este excesiv și copleșitor, ca o maree de primăvară, o avalanșă sau o inundație. Explorare ca o scufundare, poate chiar o înecare... te simți cufundat în ceva vast, oceanic”. 

Scufundîndu-mă printre hîrtii, am călătorit înapoi în timp și am găsit o coală mare îndoită. În ea erau o scrisoare și cîteva fotografii mici alb-negru din care mă privea o femeie minionă. Pe lîngă ele mai erau un decupaj pe hîrtie de ziar, cîteva desene în creion și o hîrtie tăiată cu model – „suvenire”. Puse cap la cap spuneau povestea Paraschivei Cândoiu, „femeia fără mîini“ din Nacrich (Sibiu), după cum ea însăși se descria. Ajunsă la vîrsta de 55 ani, după ce la 3 ani îi arseseră mîinile și la 7 ani începuse să lucreze cu picioarele, ea îi scria pe 17 octombrie 1933 profesorului Francisc Iosif Rainer(1874-1944) de la Facultatea de Medicină din București: „Prin prezenta scrisoare viu a va face cunoscută că eu sînt femeea cea fără de mîini care m-ați văzut anul acesta la moși, și am venit și la Facultate unde am lucrat în fața Domniilor voastre unde ma și fotografiat Dl Doctor... cred că vă mai amintiți de mine. Domnule Profesor atunci mi-ați promis din inițiativa Dvoastră că o să vorbiți cu Dl Ministru al Școalelor ca să-mi dea o autorizație pentru școale ca să mă duc să arăt cum lucrez cu Picioarele”. Pe spatele unuia dintre suvenire a scris „Vă rog nu mă dați uitări”.

Nu știu ce s-a întîmplat cu Paraschiva, însă poate singurele urme ale vieții ei au rămas consemnate accidental în colecția doctorului Rainer. Ele și-au găsit locul lîngă poveștile altor mii de indivizi ale căror cranii sau fragmente le-a adunat Rainer în Bucureștiul interbelic. Francisc Iosif Rainer a fost anatomist și antropolog, șef al catedrei de anatomie la Facultatea de Medicină și fondator în 1940 al Muzeului și Institutului de Antropologie. În perioada interbelică, a început să colecționeze cranii și alte specimene pe care le considera interesante din punct de vedere anatomic sau patologic. Ele erau menite a servi ca material de studiu pentru studenții și cercetătorii interesați de caracteristicile antropologice și anatomice ale corpului uman în general și ale poporului român în particular.

Astfel de colecții deveniseră o practică comună în Europa și SUA secolelor al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea. Ele funcționau ca niște enciclopedii 3D de cunoaștere medicală, anatomică și mai tîrziu antropologică. Corpuri umane sub diverse forme erau colecționate pentru a documenta tipicul și deviantul, normalul și patologicul sub diversele lor aspecte. Corpurile erau disecate, conservate în borcane cu formol, expuse ca mulaje de ceară sau desene. Printre exemplele celebre se numără colecțiile Muzeului Hunterian din Londra, cea a muzeului Surgeons’ Hall din Edinburgh, colecția Samuel Morton în SUA sau cea a Muzeului Omului la Paris. 

Indivizii care și-au continuat destinul post-mortem ca specimene în astfel de colecții sînt în mare parte anonimi, sau despre ei se păstrează foarte puține informații. În cazul craniilor din colecția Rainer, date biografice au fost inscripționate cu cerneală pe osul parietal: nume, sex, vîrstă, naționalitate, profesie, data morții, diagnostic și spitalul de unde proveneau. Aceste corpuri spun și o poveste despre condițiile de trai și contextul medical și social în Bucureștiul începutului de secol: povești despre sărăcie, moarte și singurătate. Corpurile celor săraci sau fără rude care să le dorească erau păstrate ca material didactic, colecționate și expuse.

Majoritatea celor din colecție erau români, dar găsim și străini precum soldatul turc Narbitoglu Ismael care a murit în 1917, italianul Giovanni Zuanelli, un miner decedat în 1927 și al cărui cadavru a venit de la Spitalul Pantelimon, sau sculptorul evreu Melic Adolf, care a murit la 70 de ani de bronșită la Spitalul Caritas. Majoritatea cauzelor de deces au fost afecțiuni medicale sau decese cauzate de sărăcie: la numărul 1388/190v îl găsim pe Gheorghe Ciobanu din Cucuieți-Olt, care a murit în 1927 de „mizerie fizică” și a ajuns la morgă. Alții au avut parte de morți violente, precum Popa C. Dumitru în vîrstă de 16 ani, care a murit prin înec. Printre cele mai tulburătoare cauze ale morții se numără sinuciderile cu arme de foc și execuțiile.

Aceste puține date biografice, alături de rămășițele păstrate, sînt singurele amintiri din aceste vieți. Însă timpul își manifestă efectele chiar și peste ele. În ultimii ani, astfel de colecții anatomice sau antropologice au devenit ele însele obiecte științifice pe moarte. În ciuda interesului publicului pentru exponate, existența unor astfel de colecții este amenințată. În fața presiunilor financiare, a noilor standarde etice sau a scăderii numărului de specialiști, colecțiile au început la rîndul lor să moară – încet-încet dispar din sfera publică și suferă de ceea ce Mat Paskins numea „pierderea rațiunii de a fi, a unui viitor care să le mai dea sens”. Rămășițele umane sînt repatriate, reîngropate sau ascunse în spatele ușilor încuiate.

Un exemplu recent este colecția Schreiner de la Institutul de Anatomie de la Universitatea din Oslo, care conține oseminte din neolitic și pînă în secolul al XIX-lea. În 2017, au apărut știri că, din cauza retragerii curatorului său, colecția se confrunta cu pericolul de a fi descompusă și mutată. La fel ca în alte cazuri similare, existența îi era amenințată de lipsa experților care să poată prelua custodia, precum și de lipsa finanțării, implicit de lipsa unor spații de depozitare adecvate.

În alte cazuri, exponatele se degradează odată cu trecerea timpului. Aparent, rămășițele din colecții par că au scăpat efectelor timpului și sînt nemuritoare – fie păstrate ca oseminte, fie conservate în substanțe chimice. Cu toate acestea, după cum știe oricine care are de-a face cu ele, nemurirea lor este o iluzie: în absența unei infrastructuri și a unei rețele care să aibă grijă de ele, praful, mucegaiul se imprimă, specimenele umede se deteriorează sau nu mai sînt vizibile prin sticla murdară a borcanelor, culorile se schimbă, etichetele devin ilizibile și poveștile se pierd. Toate acestea fac ca, în timp, specimenele să devină „inutile”. Astfel de exemplare atinse de o „decădere” post-mortem și marcate de semnele timpului îmi evocă nostalgie și abandon.

În cazul altor colecții, cercetătorii au ajuns să privească aceste relicve ca moșteniri întunecate ale unor practici colonialiste sau ale unor experimente medicale dezumanizante. Corpuri ale populațiilor indigene din provinciile vechilor imperii coloniale care fuseseră colecționate ca exotisme au început să fie repatriate. Alte colecții care sînt asociate cu studii rasiste sînt ținute în spatele ușilor închise și nu sînt accesibile publicului, fiind păstrate într-un limbo academic. 

O poveste interesantă este cea în care apare colecția Muzeului de Istorie Naturală de la Viena și care leagă anul 1939 de 2003. Printre rămășițele celor 40.000 de oameni care se găsesc aici se numără și cele ale unor prizonieri evrei din lagăre de concentrare naziste sau cele ale unor luptători din rezistența poloneză. Printre exponate este și un mulaj al unei fețe din ipsos, purtînd numele Gustav Pimselstein (poveste relatată pe http://coltempo.hu/catalog/margit_berner.html). Evreu din Viena, în 1939 acesta a fost arestat la 16 ani alături de alți tineri și dus pe stadionul Prater. Aici i s-a luat mulajul feței ca parte a unui studiu rasist nazist pentru documentarea „caracteristicilor fizice tipice ale evreilor”. Gustav nu a știut ce s-a mai întîmplat cu această mască. La scurt timp a fost trimis în lagărul Buchenwald, de unde a ieșit cîteva luni mai tîrziu. Cercetătoarea Margit Berner de la Muzeul de Istorie Naturală de la Viena, mergînd pe firul arhivei studiilor rasiste de la stadionul Prater pe care o găsise în muzeu, a reușit să îl găsească în SUA pe Gershon Evan (fost Gustav Pimselstein). În 2003, acesta și-a revăzut masca după 64 ani: „O numesc o mască mortuară pentru că asemenea mulaje erau făcute numai pentru oameni celebri ca Beethoven. Cineva mi-a zis mai tîrziu că este o mască a unei fețe, de parcă e vreo diferență. Pentru mine rămîne o mască mortuară!”.

Osemintele și exponatele din vechile colecții anatomice/antropologice ne confruntă cu propria noastră mortalitate și ne fac să ne punem întrebări. Ele fac vizibil interiorul corpului uman, dar în același timp transcend granița dintre individ-corp-artefact. După cum scrie istoricul Ewa Domanska despre prezența materială a trecutului: „Corpul dispărut este o paradigmă a trecutului însuși, care este atît continuu cu prezentul, cît și discontinuu față de acesta, care simultan este și nu este”. Povești precum cea a Paraschivei sau cele ale indivizilor din colecția Rainer, sau cea a măștii din colecția de la Viena ne deschid ferestre către trecutul științei. Aceste colecții rămîn relevante deoarece ne determină să reflectăm dincolo de confortul propriei noastre lumi și să învățăm despre trecut. Ele colecționează amintiri, ne ajută să nu uităm, iar documentele, materialele și corpurile împreună ne provoacă emoții care ne fac să ne întrebăm de unde venim și încotro vrem să mergem. 

Alexandra Ion este antropolog și a publicat volumul Regi, sfinți și anonimi. Cercetători și oseminte umane în arheologia din România, Editura Cetatea de Scaun, 2019.