Relativismul faţă cu relativitatea

Ceea ce mă contrariază, adeseori, la apărătorii necondiţionaţi ai relativismului cultural este lipsa simţului relativităţii în raport cu propriile teorii. Dar relativitatea e o proprietate, ca şi raţionalitatea, în vreme ce relativismul cultural este, poate fi (ca şi anumite forme de raţionalism) o ideologie militantă, orientată în vederea transformării lumii, a corectării şi optimizării ei. Un "ism" care poate deveni o dogmă. O armă de luptă, în fond, şi un argument de autoritate, o expresie a voinţei de putere. Relativizezi doar certitudinile adversarilor, pentru a le anihila. Asta e situaţia. Vedem la tot pasul, în lumea postmodernă, apostoli ai toleranţei de o intoleranţă bizară faţă de ideile altora, adepţi ai demitizării valorilor adverse, dar nu şi ai demitizării propriilor mituri. Adepţi ai deconstructivismului gata să deconstruiască doar preconcepţiile adversarilor - stigmatizaţi ca adepţi ai valorilor "tari" -, dar incapabili să se pună şi pe sine în discuţie, să-şi deconstruiască prejudecăţile, să-şi conştientizeze limitele proprii-lor opţiuni. Multiculturalişti declaraţi, cu bufeuri şovine faţă de majoritate. Critici impenitenţi ai utopiei, dar nu şi ai propriilor utopii. Apărători ai dreptului la diferenţă numai atunci cînd le convine. Adepţi ai egalităţii, "dar nu pentru căţei". Şi aşa mai departe. Nu e vorba aici neapărat de ipocrizie, de distanţa dintre "ce spune popa şi ce face el", sau, după caz, de autoiluzionare. E vorba, încă o dată, de ciocnirea dintre "isme" şi "itate". Principalul pericol care-i pîndeşte însă pe adepţii "Şcolii Resentimentului" (pentru a-l relua pe Harold Bloom) e acela de a deveni imaginea în oglindă a celor pe care-i contestă. Ce este oare feminismul diferenţei dacă nu un "falocentrism" pe dos, un "ginecocratism" nu mai puţin pernicios? Pentru militantele/militanţii acestei orientări radicale, raţiunea, esteticul, spiritul şi altele asemenea nu sînt decît atribute falocrate, instrumente ale opresiunii, reacţionare, imperialiste, colonialiste. Numai că a prelua, fie şi cu semn schimbat, opoziţii valorizante de tipul corp vs spirit nu înseamnă, delicat spus, decît a întoarce pe dos teoriile misogine ale lui Otto Weininger. Înseamnă să susţii de fapt, cu argumente involuntar esenţialiste, că femeile nu au nimic de cîştigat aderînd la asemenea valori pretins "înalte", "superioare", dar, în realitate, periculoase pentru valorile "specific feminine". În asemenea condiţii, eliberarea clamată devine o iluzie. Pentru că ea nu poate fi doar exterioară, pentru că ea nu vine doar din exterior. Iar în privinţa interiorităţii umane (lucrul trebuie mereu subliniat) nu există progres. Ştim bine: un luptător adevărat nu poate ieşi din luptă decît pe scut sau sub scut. Un militant care doreşte să convingă, să-şi impună "adevărurile", "cauza", "convingerile" nu-şi relativizează propriile concepţii, nu le pune în discuţie şi nu se pune pe sine în discuţie, nu se întreabă dacă nu cumva greşeşte, nu are dileme. Altminteri se autosabotează, îşi slăbeşte energiile combative, dă apă la moară "duşmanilor", le face jocurile. Căuzaşii "ism-elor" nu mai caută pentru că au găsit, nu-şi mai pun întrebări pentru că au răspunsurile, nu mai învaţă pentru că ştiu tot: sînt deja în posesia Soluţiei şi se bat pentru a o impune. Ei sînt necesari şi la zi, "ceilalţi" sînt periculoşi şi depăşiţi. Cum se poate ieşi din acest cerc vicios, din această nefericită logică belicoasă? Simplu: refuzînd regulile jocului. Sau ieşind din joc pentru a te întreba dacă are cu adevărat sens. Sau cău-tînd un spaţiu neutru, un tertium datur. Acceptînd relativitatea, failibilitatea, printr-un exerciţiu de modestie. Pentru că blocajele sînt, mai ales, în noi înşine şi pentru că orice sistem de gîndire (fie el "reacţionar" sau "progresist"), cînd se rigidizează, cînd se baricadează în spatele propriilor convingeri, devine casant la cea mai mică fisură. Cu ani buni în urmă, pe vremea cînd eram student la masteratul Filologiei bucureştene, profesorul Paul Cornea ne pusese în faţa unei întrebări-"test", care avea să stea, mai tîrziu, la baza unei cărţi: "De ce nu ne înţelegem?". Întrebarea poate fi pusă şi altfel: "De ce totuşi, în ciuda tuturor lucrurilor care ne despart, ne mai şi înţelegem uneori?". De ce reuşim să învăţăm lucruri care nu au fost, de la început, "ale noastre", să ne acomodăm cu ele? De ce, uneori, sîntem capabili să recunoaştem că ne-am înşelat? Ceea ce ne împiedică să ieşim din blocajele concepţiilor noastre "despre lume şi viaţă" e, printre altele, teama orgolioasă. Teama de a nu rămîne fără "fundamentele" propriei identităţi intelectuale. Teama de a nu ne pierde reperele verificate şi autoritatea. Teama de a ne revizui, de a ne reexamina critic în permanenţă "sistemele" de gîndire. Dar şi orgoliul de a nu ne recunoaşte erorile, iluziile şi eşecurile, de a nu accepta că există ceva care ne depăşeşte. De unde, nevoia de autoprotecţie, de apărare: dacă "realitatea" se încăpăţînează să ne contrarieze şi nu vrea să ţină seama de propriile noastre reprezentări, cu atît mai rău pentru ea. Multă vreme am crezut că sînt un relativist, cînd în fapt nu eram decît un pledant (sceptic) în favoarea relativităţii ideilor "tari" şi împotriva discursurilor autoritare. Nu refuzam Absolutul (în orizontul căruia relativismul însuşi devine relativ!), ci absolutismul, pretenţia abuzivă a unora de a legifera în numele lui. Mă tem însă că, evacuînd sau privatizînd problema transcendenţei, relativismul contemporan tinde să fetişizeze contingenţa ca unică realitate posibilă, instituindu-se ca un absolutism meschin, de substituţie. Din fericire, oamenii sînt, în general şi în particular, mai complecşi şi... mai umani decît toate "ism-ele", reacţionare sau progresiste, în care se întîmplă să creadă.