Relația cu copilul meu... sau rețeta gastronomică
Sînt copil singur la părinți, fiind singura supraviețuitoare dintr-un lung șir de sarcini pierdute de mama mea; „copil prețios”, spunea mama. În copilărie, eram înconjurată de veri, mătuși și unchi, dar mai ales de bunici, bunicii materni cu care și locuiam și bunica paternă care deseori mă lua la plimbare în parc. Prin urmare, în cazul meu se valida proverbul care spune că e nevoie de un întreg sat pentru a crește un copil. Și tind să cred că a fost perfect, deși provocarea vieții a fost apoi să îmi cresc la rîndul meu copilul prea puțin ajutată.
Cînd eram întrebată „ce vreau să mă fac”, invariabil răspundeam că nu știu, dar în orice caz „o meserie în care să citesc și să scriu mult”. Hotărîrea de a mă îndrepta spre medicină am luat-o tîrziu, pe la 16 ani. Și nu a mai fost cale de întoarcere. Medicina cere însă nu doar chemare, ci și sacrificii; mai ales legate de timpul liber și de viața personală. Pe cînd colegii de generație au deja job-uri stabile și bine plătite, se căsătoresc și încep să aibă copii, tu încă înveți, încă ești ucenic, încă e nevoie să stai la serviciu din zori și pînă seara sau noaptea în gărzi. Social, cumva încă ești un adolescent întîrziat. Relațiile amoroase sînt complicate, cer răbdare și ochi închiși la planuri ce se taie de pe listă; pentru că pacienți și muncă și învățare pe viață. Așa încît abia după 30 de ani mi-am luat carnetul de conducere, mi-am renovat apartamentul în care stăteam, mi-am făcut o relație stabilă și, brusc, ceasul meu biologic a început să sune. O doream ACUM pe „aia mică cu codițe”. Nu se poate, îmi spunea soțul, în familia mea nu se știe a se face decît băieți! Eu, nu și nu...va fi aia mică cu codițe. Nu mă vedeam mamă de băiat, mi se părea o misiune cu mult mai dificilă să faci om vertical dintr-un băiețel, lîngă o fată parcă mi-aș fi găsit mai ușor cuvintele sau gesturile. Și comanda a fost onorată, am rămas însărcinată cu o fetiță!
Sarcina a fost un coșmar, cu repaus la pat complet, cu lungi internări în spital, medicație injectabilă. Un mare risc îmi asumasem dintru început, aveam diabet insulino-dependent, boală ce descurajează multe femei de a deveni mame. Coșmarul a culminat cu preeclampsia, cu o stare generală atît de gravă încît a impus nașterea de urgență, foarte prematur. Eram complet nepregătită, fiziologic și psihologic. Există un principiu sfînt în obstetrică ce spune că starea copilului urmează paralel starea mamei; în momente critice, o femeie gravidă (nu am făcut excepție) simte că e gata să moară sau să se chinuie oricît numai să fie bine micul fruct din pîntecele ei. Și în fapt e complet greșit, e nevoie de un egoism protector care devine astfel generozitatea adresată copilului. A urmat o lună și jumătate de stat și crescut la incubator, frustrarea dureroasă de a nu putea alăpta, reproșul permanent către propriul meu corp ce nu fusese în stare să o susțină natural pînă la capăt. Totuși, esența mea tare în sticluță mică părea perfectă; așa încît, acasă, ascultam de sute de ori pe zi plîngînd melodia lui Chilian, „Zece”: „zece întâmplări ciudate și-o minune te-au adus în casă (...), zece pictori se tot miră cît ești de frumoasă”.
Provocările nu s-au lăsat așteptate nici ulterior. Opt luni de terapie de recuperare motorie, boli frecvente cu febre uriașe (a nu se crede că pentru o mamă medic sînt mai ușor de dus, uneori dimpotrivă!), tăceri în fața comentariilor din parc: „Dar de ce nu merge încă, nu o duceți totuși la doctor?!”. Nu am avut șansa unui sprijin al bunicilor, cum avusesem eu în copilărie (ba dimpotrivă, anii de creștere a fiicei au coincis cu grave probleme de sănătate ale acestora ce m-au făcut să mă rup în și mai multe bucăți). Pînă la găsirea unei bone (ce în final s-a dovedit o altă decepție) am stat doi ani acasă, fapt repercutat semnificativ asupra profesiei care mă aștepta înapoi neîndurătoare; căci, nu-i așa, cînd ești medic trebuie să fii al altora pînă la ultima ta celulă! Nu regret însă absolut nimic, iar azi ce a fost rău pare lăsat în urma unei alte vieți, iar rănile sînt complet vindecate.
Viața cu fiica mea pînă acum, la 16 ani, ar putea face subiectul unei nuvele. Au fost totuși anii mei cei mai buni, mai cu sens. Am descoperit că maternitatea conferă o putere fizică și sufletească uluitoare, așa că tocmai relativa singurătate în care am crescut-o (fără un sat al meu) a fost, paradoxal, calea de a înțelege miracolul acestei puteri. Am făcut greșeli? Cu siguranță, multe! Cea mai evidentă, slăbiciunea de a pune limite unui copil inteligent care a înțeles și uneori a speculat asta. Pentru că așa sînt copiii, forțează limitele ca să le poată înțelege. Între părinte legiuitor și părinte prieten am ales mereu a doua variantă. Am citit, dar nu am copiat multele materiale despre parenting-ul clasic sau modern; propriul nostru parcurs dificil a fost cel mai bun profesor în a înțelege blestemul chinezesc „Ai grijă ce-ți dorești, se poate îndeplini” sau proverbul „Cînd îți faci planuri, Dumnezeu rîde”. Fapt este că rețeta e unică și depinde, exact ca o rețetă de bucate, de multe variabile: aparatura din casă, ingrediente, starea bucătarilor, temperatura, respectarea regulilor, dar și răbdarea și inventivitatea. Nu e suficient să o scrii sau să o postezi pe YouTube. Sfaturi altora? Dai numai cînd ți se cer și totdeauna cu un gram de reținere: eu așa aș proceda, dar tu știi mai bine cum ți-e căminul și puterea; nu uita însă de forța miraculoasă primită atunci cînd ai născut!
Natalia Pătrașcu este medic primar cardiolog și specialist în medicină internă.
