Reîntoarceri istorice, cu bune și rele

Poveștile de come back au fost întotdeauna printre preferatele publicului. Și-n filme, și-n viață. Iată cîteva exemple, cu aplicații mai ales politice. De altfel, istoria e plină de reîntoarceri: oameni care au piedut ceva (bătălii, alegeri etc.) și au revenit ca să cîștige. Am avut de unde alege.

Ca-n filme

În filmul din 1984, Terminatorul Arnold Schwarzenegger intră în secția de Poliție unde se afla ținta sa, Sarah Connor, reținută pentru a da o declarație, spune că e prietenul ei și vrea s-o viziteze. Ofițerul de serviciu îi spune că nu se poate și îl invită să aștepte în hol, căci s-ar putea să mai dureze. Terminatorul examinează ghișeul ofițerului, după care se apleacă ușor peste ghișeu și îi spune, robotic: I’ll be back. Iese din clădire. Cîteva secunde mai tîrziu, intră prin ușa pe care ieșise cu o mașină, strivește ghereta cu tot cu ofițerul de serviciu și produce o baie de sînge omorîndu-i pe toți, ca un robot indestructibil ce este. Fața lui Schwarzenegger, accentul austriac și violența incredibilă ce va urma acestui dialog mai degrabă anost au făcut replica celebră în toată lumea. Atît de celebră, încît scenariștii multor altor filme cu Schwarzenegger i-au pus-o în replici. De asemenea, I’ll be back poate fi auzită, într-un context sau altul, în absolut toate celelalte filme din seria Terminator, care au urmat.

Dar, înainte să fie în film, o replică similară a existat în istoria Americii. În februarie 1942, armata japoneză dezvolta o ofensivă puternică în Filipine. Generalul american Douglas MacArthur se afla în Filipine, unde fusese adus de președintele Manuel Quezon încă din 1936 pentru a forma armata națională imediat după obținerea semi-independenței. Abia înjghebată, armata filipineză nu a putut face față tăvălugului nipon, iar MacArthur a primit imediat ordin de la președintele Roosevelt să plece în Australia, de unde urma să coordoneze războiul în Pacific. Cînd a părăsit ultima palmă de pămînt filipinez, pe 20 martie 1942, generalul MacArthur a rostit în auzul tuturor celor prezenți: I shall return. Pe 20 octombrie 1944, cînd a pus piciorul din nou în Filipine în fruntea armatei americane, care acum era în ofensivă contra Japoniei, legendarul militar a spus: I have returned. Această poveste adevărată este învățată la ora de istorie în școlile americane ca o poveste eroică despre lupta cu tirania, despre misiunea salvatoare a Americii în al doilea război mondial, despre perseverență și statornică credință în valorile democrației și libertății. Cît s-o mai învăța, nu pot ști. Este foarte probabil ca, în pîrjolul woke, să spună cineva că e o poveste colonială, despre supremația bărbaților albi, despre dominația militară a Americii și altele asemenea, și să devină în curînd o poveste secretă, ce se transmite în șoaptă, dintre acelea pe care nu ai voie sub nici o formă să le spui în public, pentru că o pățești rău.

Sigur că filmul bate istoria și, astăzi, dacă spui cuiva că vrei să tratezi tema reîntoarcerii și cauți un citat, vei auzi imediat I’ll be back și nu I shall return.

Reîntoarcerea eroică

Cînd a defilat pe sub Arcul de Triumf, în august 1944, generalul Charles de Gaulle era într-o asemenea măsură perceput de toată Franța ca lider național, încît aproape nu avea nevoie de o titulatură formală. Era, din iunie, președinte al guvernului provizoriu instituit la Alger, dar autoritatea lui asupra Franței nu stătea în asta. În orice caz, angajamentul lui De Gaulle era acela de a restaura republica imediat după eliberarea întregului teritoriu (Franța și coloniile). Și a făcut-o! A organizat relativ repede primele alegeri libere (localele din 1945 – primele alegeri franceze la care femeile au avut drept de vot!), a organizat o Constituantă, a introdus un sistem nou și atotcuprinzător de asigurări sociale, a fondat Școala Națională de Studii Administrative (faimoasa, de azi, ENA), principala pepinieră de resurse umane pentru funcțiile de înaltă demnitate, a naționalizat Banca Franței. În ianuarie 1946 a demisionat, în urma unor divergențe cu Constituanta. Pentru un an, s-a retras să scrie Memoriile de război. În 1947 a fondat propria mișcare politică pe care o așază ideologic în zona dreptei tradiționale și naționaliste. La acea vreme, pentru așa ceva nu erai linșat mediatic – dimpotrivă, după excesele nazismului și avansul comunist în contrapartidă, Franța avea nevoie de o dreaptă naționalistă autentică. În plan general, partidele de stînga, socialiștii și comuniștii, rămîneau adversari redutabili. Cu noul partid, De Gaulle a cunoscut ani contradictorii: alegerile din 1948 și cele din 1951 le-au adus victorii mari, pentru ca acelea din 1953 să-i reducă la stadiul de partid minuscul. Totuși, e mereu în opoziție. Dar a venit și vremea în care istoria l-a cheamat din nou la putere. Era în 1958. Începe insurecția algeriană, Franța intră într-o profundă criză de regim politic și președintele de atunci îl cheamă pe De Gaulle (numindu-l „cel mai ilustru francez”) să formeze un guvern. De Gaulle înțelege corect: de fapt, trebuia să refondeze republica pur și simplu. În septembrie, face o nouă Constituție, iar în decembrie va fi ales el însuși președinte al Franței. Ar fi putut spune: „V-am salvat o dată cînd m-ați chemat, v-am salvat a doua oară cînd m-ați chemat din nou!“. Cu aerul său semeț, cu idealul său pentru o Franță grandioasă, el e prototipul întoarcerii eroice nu doar pentru că a știut cum să o facă, ci și pentru că a știut cum să o spună.

Reîntoarcerea nobilă

În destinul lui Winston Churchill, e drept, uimitoare e mai degrabă plecarea lui de la putere decît revenirea lui, ca și cum amploarea revenirii nu ar avea nimic de-a face cu surpriza totală a plecării. Una dintre acele surprize pe care democrațiile vii, energice nu contenesc să le ofere.  Churchill, un lider politic puternic, dovedit, și-a condus țara de la catastrofă la o mare victorie păstrîndu-i nu doar demnitatea și legitimitatea morală intactă, ci mai ales spiritul și valorile. Sondajele Gallup au arătat că nici o clipă, de-a lungul anilor 1940-1945, Churchill nu a avut o susținere publică sub 80%, chiar dacă partidul său a fluctuat major. E sigur că acesta a fost unul dintre motivele pentru care a cerut alegeri generale foarte repede, alături de plecarea laburiștilor din coaliția guvernului care a trecut prin război. Churchill a intrat relaxat și sigur pe el în campania electorală din 1945. Poate că și de aceea, spre surprinderea tuturor, a pierdut alegerile. Strîngînd 8,7 milioane de voturi, a pierdut prea multe locuri în Parlament, clasîndu-se cu mai mult de 10% în urma laburiștilor. Așadar, a pierdut rău de tot. Cum o fi să pierzi alegerile la tine în țară la doar cîteva luni după ce ai cîștigat un război mondial? În orice caz, Churchill n-a renunțat. A condus Opoziția și în 1950 a obținut aproape 12 milioane de voturi, venind atît de aproape de laburiști, încît în anul următor, 1951, a fost nevoie de noi alegeri. De data asta, conservatorii au cîștigat și Churchill a devenit, iarăși, prim-ministru. Din păcate, în acest al doilea mandat, Churchill a fost hărțuit de probleme de sănătate – avea deja 77 de ani –, iar performanța lui nu a mai fost atît de glorioasă. E drept, nici nu avea cum să fie. Cum se pot compara aceste reușite: să-l învingi pe Hitler (marea reușită a primului mandat) versus să construiești 300.000 de locuințe (marea reușită a celui de-al doilea mandat)? Ce-i mai spectaculos? Totuși, reîntoarcerea lui e o mare poveste în sine. E o pildă de noblețe, căci nimic altceva decît nobilul sentiment al onoarei l-a făcut să vrea revanșa într-o luptă electorală pe care a socotit că a pierdut-o nemeritat. Un român aflat în situația lui, probabil că se retrăgea scîrbit și bombănea poporul nerecunoscător și prost. Tocmai pentru că Churchill avea cea mai bună părere cu putință despre propriul popor, a continuat să candideze și s-a reîntors în Downing Street, 10. O întoarcere nobilă.

Și o altă întoarcere

Cu voia dumneavoastră (oare cîți mai prind ironia acestor cuvinte?), ultimul pe lista de azi a marilor întorși politici: Ion Iliescu. A devenit președinte al României, practic, din decembrie 1989, deși primele alegeri prezidențiale, pe care le-a cîștigat detașat, au fost organizate în mai 1990. A cîștigat și prezidențialele care au urmat, în 1992. În 1996, candidînd pentru un nou mandat, a pierdut. România avea nevoie de altceva. Ion Iliescu părea, în 1996, venit din trecut într-o țară care avea nevoie de viitor ca de aer. Cel care părea, în 1989, un comunist „avansat”, proaspăt, un om politic nou, devenise, în 1996, un om al trecutului. Cu entuziasm, lumea l-a votat pe Emil Constantinescu – rectorul Universității. De fapt, lumea a votat împotriva lui Ion Iliescu. Anii de mizerie, confuzi, cu un stat prăbușit conducînd o țară ezitantă ai primului mandat Iliescu, au fost decontați. Acele alegeri au fost, clar, alegeri în care candidatul Iliescu nu a înțeles pur și simplu ce voia poporul. Dar patru ani tîrziu, Ion Iliescu și-a luat revanșa. Emil Constantinescu nu a mai candidat. Sondajele îl arătau învins în orice variantă și s-a dat la o parte. Iliescu a revenit în cursa prezidențială după ce a condus abil opoziția la Emil Constantinescu, și a cîștigat lejer. Mulți spun că a cîștigat atît de clar pentru că a avut un contracandidat care era de-a dreptul toxic, de nevotat. Evident, în alegeri contează enorm adversarul, dar în revenirea lui Ion Iliescu mai era ceva. Nu doar că Iliescu s-a reîntors, dar Iliescu părea schimbat. Mai precis, schimbase exact acele trăsături ale lui care-l făcuseră să piardă în 1996. Cel puțin, așa a arătat. De altfel, încă din primele luni ale celui de-al doilea mandat, lumea a văzut un Ion Iliescu mult mai deschis către Occident, mai democrat și mai aproape de valorile statului de drept decît fusese în primul mandat. Ceva se schimbase în convingerile lui politice, fără doar și poate. Dar nu prea mult. Suficient, însă, cît să apară unei populații complet deziluzionate de regimul Constantinescu drept alternativa corectă. În plus, faptul că s-a instalat încă de la început o tensiune între el și faraonul care ocupa fotoliile de lider al partidului de guvernămînt și șef al Guvernului, i-a prins bine. Revenirea lui Ion Iliescu este, pînă acum, singurul come back politic major din istoria noastră post-decembristă. Privindu-i pe toți cei care au pierdut prezidențialele în România pînă acum, sper să nici nu mai avem altul...

Voicu Semenescu este avocat, fost diplomat.

Foto: Douglas Mac Arthur (wikimedia commons)