Regatul meu pentru un basm

Fac parte din una dintre ultimele generaţii care şi-au petrecut copilăria citind şi/sau ascultînd basme - date/ povestite de părinţi, bunici, mătuşi ş.cl., redate de patefoane antice ruseşti... Am rîs, am plîns, m-am speriat, apoi, mult înainte de a auzi măcar numele Vladimir Propp, am început să "prind" structurile, repetiţiile. Şi, nu mult mai tîrziu, să le identific şi la cinema. Nu doar acolo unde te-ai fi aşteptat, în filmele Disney inspirate de poveşti (Frumoasa şi bestia, Mica sirenă etc.) şi nici în adaptările unor "clasice" ale literaturii fantasy ca Stăpînul inelelor sau Cronicile din Narnia. Ori în fantezii adolescentine gen Star Wars, ce nu au făcut decît să mute în spaţiu & să împăneze cu efecte speciale eterna luptă dintre Bine şi Rău. Ci, la fel de bine, în nenumărate filme de acţiune unde eroul trebuie să depăşească o serie de obstacole, în timp ritualizate şi aproape insuportabil de anticipabile, să se lupte cu supra-oameni (genii ale răului/ forţe supranaturale) şi chiar să pară, într-un anume moment, că a pierdut complet bătălia. Apoi să se redreseze brusc şi să salveze lumea/ţara/familia/fata sau ce avea el acolo de salvat. Şi nu zic întîmplător el, căci în multe basme ca şi în multe dintre filmele formatate după tipicul lor, eroul este bărbat. Gîndiţi-vă puţin la Schwarzie (de la Conan Barbarul şi Commando, pînă la Terminator sau Apocalipsa), la bancurile pe seama lui Bruce Willis (care nici nu mai ştie de cîte ori a scăpat umanitatea de la pieire). Sau la ultimul blockbuster apărut pe ecrane, de exemplu X-Men: Ultima înfruntare, în care mutanţii (simbol clar al alterităţii), sub conducerea unuia dintre cei mai răi şi puternici, vor să se războiască cu restul umanităţii ("normale") care a găsit o cură pentru gena X, dar se lovesc şi de rezistenţa acelora dintre ei care visează la un trai în pace, bună înţelegere şi armonie. Sau, de ce nu, Misiune imposibilă 3, în care Tom Cruise trebuie să-şi recupereze nevasta răpită, fără să facă ceea ce i se cere în schimb (i.e. să-şi trădeze patria, ajutînd negativul de serviciu să pună mîna pe o drăcie foarte periculoasă). Dar toate aceste teme şi constructe au devenit omniprezente şi inconturnabile în cinema-ul popular, în special în cel hollywoodian (chiar şi cînd subminează voios toate clişeele, ca în Shrek), încît parcă nu merită insistat suplimentar. Mai bine să vezi ce-a mai rămas cu adevărat din basm în cinema, adaptat şi updatat mediului şi timpurilor. Există cineaşti, inclusiv contemporani, care s-au aventurat temporar pe tărîmul poveştilor, precum François Ozon, care făcea în Les Amants Criminels un soi de Hansel şi Gretel extrem de erotizat, carnal şi crud. Sau coreeanul Kim Ji-woon care a preluat în A Tale of Two Sisters o poveste tradiţională locală transformînd-o într-un horror foarte stilizat, veritabil basm negru şi circumscriere a înşelătoarei graniţe dintre realitate şi halucinaţii. Ceea ce nu e departe de eforturile unui auteur deja clasicizat al seriei B, Dario Argento, a cărui Suspiria e o odisee gore în căutarea adevărului din spatele unei serii de întîmplări (şi crime) sinistre într-o şcoală de dans ce se dovedeşte pînă la urmă un adevărat conclav vrăjitoresc. Pe lîngă asemenea exemple, mai sînt şi regizorii cu un univers personal ce pare să funcţioneze după o logică a (unui altfel de) basm. Toate creaţiile lui Tim Burton, în egală măsură groteşti şi emoţionante, sînt poveşti sumbre, cu fantome şi demoni (Beetle Juice), savanţi nebuni şi dramele creaţiilor lor (ratate) - Edward Scissorhands sau re-crearea în cheie dulce-ironică a poveştii lui Frankenstein din Frankenweenie -, eroul cu puteri speciale care înfruntă creaturi infernale şi încearcă să... salveze lumea (Batman). Ca şi, sau istoria delirant-întunecat-muzicală a întîlnirilor dintre lumea victoriană şi regatul, teribil de vivace şi colorat, al morţilor (Corpse Bride). De două ori, omul a făcut chiar poveşti - clasicul gotic englez Sleepy Hollow, clasicul modern, dar la fel de straniu, al lui Roald Dahl, Charlie and the Chocolate Factory. Un alt realizator a cărui întreagă carieră "solo" (după colaborarea cu grupul umoristic Monty Python) e o poveste pentru copilul (bolnav) din fiecare e Terry Gilliam. Morbid, de multe ori aparent ilogic, mai mereu suprarealist, apocaliptic (Brazil), dement (The Adventures of Baron Münchausen), halucinant şi la propriu şi la figurat (The Fisher King), jucîndu-se cu circularitatea şi cu memoria cinefilă a unora (Twelve Monkeys). Iar mai recent, după o "biografie" ce amestecă epoca şi elemente din propriile poveşti ale fraţilor Grimm, revenind pe terenuri mai alunecoase ca oricînd într-un soi de Alice in Wonderland pe speed, împănat cu ambiguităţi terifiante ce înglobează pedofilie şi iubire, singurătate şi nebunie, inocenţă şi corupţie într-un vîrtej fabulos (Tideland). Toate cele de mai sus sînt doar exemple, repere. Adevăratul basm e la fel de prezent în cinematografia de azi precum în cărţile străbunicilor sau discurile copilăriei. Căci n-am putea - cred - trăi fără el. Doar că îmbracă forme mai ciudate.