Reforma şi primele tipărituri româneşti
Puțini cunosc faptul că Reforma secolului al XVI-lea nu a însemnat doar o confruntare a teologilor protestanți apuseni cu cei romano-catolici, ci în deceniile imediat următoare acțiunii reformatoare a lui Martin Luther (1483-1546), concepțiile reformatorilor s-au răspîndit și în spațiile ortodoxe. Un astfel de loc al influențelor și confluențelor dintre Reformă și Ortodoxie a fost sudul Transilvaniei, în special Sibiul și Brașovul. Aici au fost tipărite începînd cu anul 1544 primele cărți în limba română, prin colaborarea dintre sașii care au acceptat ideile Reformei luterane și tipografi ortodocși precum Filip Moldoveanul sau diaconul Coresi, care au scos la lumină primele cărți cunoscute pînă azi în limba română. În cele ce urmează voi încerca să exemplific pe baza unor tipărituri din această perioadă relația dintre Reforma protestantă și acestea, precum și interesele care au determinat apariția lor.
Deja în 1519, la Sibiu erau răspîndite de către negustorii sași participanți la diferite tîrguri germane ideile luterane. În 1542, celebrul umanist brașovean Johannes Honterus publica lucrarea sa cu privire la reformarea Bisericii din Brașov și Țara Bârsei (Reformatio ecclesiae Coronensis et totius Barcensis provinciae), susținînd necesitatea de a vesti Evanghelia în limbile naționale. Numită de Marc Lienhard „fiică a artei tiparului“, Reforma protestantă s-a răspîndit cu repeziciune în toate regiunile Europei, inclusiv în spațiul sud-transilvan. Deja înainte de jumătatea secolului al XVI-lea funcționau în Ardeal două tipografii, una la Brașov întemeiată chiar de Honterus, iar alta la Sibiu. Mai mult, în 1546, trei sași brașoveni – Hans Frühe, Hans Fuchs și Johannes Benkner – înființaseră la Brașov prima fabrică de hîrtie, de la care, după ultimele cercetări, provenea hîrtia pe care au fost scrise o parte din celebrele texte rotacizante.
Prima carte românească a fost Catehismul românesc de la Sibiu, 1544, deși conținutul ei este reconstituit de Ion Crăciun. Acest catehism este aproape identic cu cel tipărit în 1559 de diaconul Coresi la Brașov. Primul a fost tipărit de Filip Pictor sau Filip Moldoveanul, fiind angajat pentru aceasta de consiliul orășenesc sibian. Știm că după 1543, odată cu alegerea lui Petrus Haller ca jude al Sibiului, încercarea sașilor luterani de a răspîndi ideile reformatoare printre români s-a intensificat. Catehismul sibian cuprindea Decalogul, Crezul, Tatăl nostru și Sfintele Taine, fiind în structură similar cu Micul catehism al lui Martin Luther, doar că în conținut de aproximativ zece ori mai mic. Aceste catehisme conțineau, pe lîngă învățături creștine general valabile, și elemente de doctrină protestantă, precum afirmarea mîntuirii doar prin credință și menționarea a doar două Sfinte Taine din cele șapte afirmate de ortodocși. Legătura reprezentanților Reformei cu aceste două catehisme este evidentă din structura lor, traducerea lor după modele husite sau luterane fiind o altă trăsătură care arată că ortodocșii și sașii au colaborat pentru a le tipări. Este cunoscută din izvoarele vremii și atitudinea ambivalentă a preoților români față de aceste lucrări. Unii se bucurau să poată citi o lucrare în limba română, deoarece cărțile de slujbă erau în limba slavonă, iar alții o disprețuiau datorită modului străin de prezentare a învățăturii creștine, cu care evident că nu erau obișnuiți. Primele catehisme ortodoxe propriu-zise au apărut abia în secolul al XVII-lea, fiind redactate tot datorită provocărilor venite din partea romano-catolicismului sau a confesiunilor protestante.
Tetraevanghelul slavo-român de la Sibiu, tipărit între 1551-1553, trădează în varianta română similarități și influențe ale textului german în traducerea lui Martin Luther. Chiar în textul biblic este evidentă influența protestantă asupra traducerii. Traducătorul, rămas necunoscut, prezintă în cheie negativă ierarhia bisericească superioară. Astfel, cel care l-a condamnat pe Iisus la moarte nu a fost nimeni altul decît mitropolitul. Caiafa este numit adeseori „piscup“ (i.e. episcop). Iuda l-ar fi vîndut pe Iisus Hristos „piscupilor“, iar cei care l-au arestat au fost „slugii piscupului“. Altfel spus, „mitropolitul“ și „piscupii“ sînt vinovați de vinderea, judecarea și condamnarea la moarte a lui Iisus Hristos. Este îndeobște cunoscut accentul pe care Reforma l-a pus pe „preoția universală“ a tuturor credincioșilor, aspect subliniat, iată, indirect în Tetraevanghelul slavo-român de la Sibiu.
Cooperarea dintre luteranii brașoveni și românii ortodocși din Șcheii Brașovului, cărora li s-a alăturat diaconul Coresi, este bine documentată nu doar din tipărirea Întrebării creștinești, în 1559. Multe alte cărți românești au fost tipărite la cererea și dorința sașilor brașoveni. Tetraevanghelul românesc din 1561 nu numai că a fost scos de sub tipar la dorința lui Hans Benkner, dar a și fost finanțat, foarte probabil, de acesta. Apostolul românesc din 1563-1566 reflectă, cel puțin în traducerea Epistolei către Romani a Sfîntului Pavel, versiunea germană a Bibliei lui Luther. Deși aceste lucrări au fost puse de cercetători în legătură cu propaganda luterană a sașilor brașoveni, în afara ideii cultului în limba națională nu întîlnim alte devieri de la tradiția teologică și liturgică răsăriteană. În lucrările Tîlcul Evangheliilor și Molitvelnicul românesc din 1564, finanțate de această dată de nobili calvini, influențele protestante și atacurile împotriva spiritualității ortodoxe sînt foarte evidente. Combaterea postului, a călugăriei și a cinstirii icoanelor și a sfinților sînt formulate de-a lungul acestora, așa încît s-a ridicat întrebarea: cum de a fost posibil ca astfel de lucrări să fie tipărite de un diacon ortodox? Pînă azi nu știm dacă diaconul Coresi a scos la lumină aceste lucrări „pentru a-i face plăcere celui care plătea tiparul“ (N. Iorga) sau „necunoscător de teologie fiind“ (N. Sulică).
Primele cărți în limba română păstrate pînă azi sînt rodul întîlnirii dintre Reformă și Ortodoxie, tipografii ortodocși beneficiind de sprijinul și susținerea materială a sașilor luterani sibieni sau brașoveni. Gîndul de a oferi cărțile biblice și cele liturgice în limba poporului era un deziderat al reformatorilor, dar acesta se întîlnea cu o tradiție milenară proprie Răsăritului, care încă din primele secole creștine a tradus Scriptura din greacă în siriacă, latină, armeană, georgiană, coptă etc. Din prefețele și postfețele acestor lucrări reiese că întreaga muncă de editare a lor era dominată de principii umanist-creștine, împletite cu dorințele și viziunile misionare ale sașilor și ale românilor. Două idei fundamentale pot fi regăsite ca substrat al acestor tipărituri: ideea ridicării culturale a românilor și grija clericilor pentru hrana spirituală a poporului.
Daniel Benga este profesor de Istoria Bisericii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și preot la Biserica „Sfîntul Ștefan – Cuibul cu Barză“ din Capitală.
