Reforma din umbra Reformei

„Une des plus grandes figures de l’histoire universelle.“ – N. Iorga 

Sobri, îmbrăcați în alb și negru, discută cu seriozitate problema predestinării: i-a ales Dumnezeu de la bun început pe cei (puțini) care se vor mîntui întru Hristos, hărăzindu-i damnării veșnice pe toți ceilalți? Solemni, stau grupați, în efigie, în jurul unei mese la care sînt „așezate“ cărțile dedicate de ei subiectului. Cufundat cu tîlc în lectură, Calvin însuși prezidează cinstita adunare. Pînă aici, nimic neobișnuit în această subtilă punere în scenă propusă vizitatorilor Muzeului internațional al Reformei din Geneva. La stînga marelui reformator însă, ultimul dintre comeseni face notă discordantă. Încoronat, bărbos, somptuos înveșmîntat, personajul cu ochi căprui-verzi pare picat din altă lume. O inscripție latinească îi dezvăluie identitatea: Chiril Lucaris, patriarh al Constantinopolului, pictat în 1632, la vîrsta de 62 de ani. O Mărturie de credință în greacă și latină, publicată la Geneva în 1633, îi justifică prezența: „Credem că infinit de bunul Dumnezeu i-a predestinat pe aleșii săi întru slavă înaintea întemeierii lumii, indiferent de faptele lor…“.

Un patriarh „calvinist“ al Constantinopolului?! Da, au răspuns unii. Imposibil, au protestat alții. E un eretic, au judecat unii. Ba sfînt e, au decretat alții. Trei sinoade – Constantinopol 1638 și 1642; Ierusalim 1672 – au aruncat anatema asupra ierarhului (primul) și asupra Mărturiei ce i se atribuia (toate trei). Și totuși, Patriarhia de Alexandria l-a canonizat: din 2009, Sfîntul Chiril Lucaris este sărbătorit pe 27 iunie, ziua strangulării sale de către un călău otoman.

Martir al dreptei credințe sau heterodox? Un politician abil, gata să le spună protestanților ce voiau să audă doar ca să obțină sprijinul financiar și politic necesar contracarării presiunilor unioniste sufocante ale Bisericii romane? Sau, dimpotrivă, un oportunist dispus, din motive egoiste, să riște mîntuirea credincioșilor de care răspundea? Consensul a fost și va rămîne iluzoriu; există teritorii culturale pe care preferăm să le populăm cu fantasme, mai degrabă decît să le investigăm lucid. Un lucru pare totuși sigur. Așa cum îi scria Alexandru Papadopul-Calimah – de la Geneva, impresionat de același portret al patriarhului – prietenului său Vasile Alecsandri, „Toată Europa a resunat la începutul secolului al XVII-lea de faptele, de erudițiunea, de bărbăția și martirul acestui om“ (20 iulie 1880).

O viață de om

Născut în Creta venețiană, pe 13 noiembrie 1570, Lucaris a fost un produs al „Renașterii“ cretane și al liberalității republicii Prea-Înseninate. Educat la Veneția și la Padova, el s-a numărat printre discipolii lui Maxim Margunios, unul dintre cei mai interesanți învățați greci ai timpului. Tuns în monahism și hirotonit preot puțin după terminarea studiilor, tînărul s-a impus repede ca om de încredere al patriarhului alexandrin Meletie Pigas, reprezentîndu-l în Polonia într un moment crucial al istoriei regiunii, cel al Unirii de la Brest (1596), și succedîndu-i pe tron după moarte (1601).

Inițial, Lucaris s-a arătat deschis dialogului cu Roma; în toamna anului 1608, el a recunoscut chiar primatul papal. Treptat însă, atitudinea i s-a schimbat. În 1612, un an-cheie, patriarhul polemizează cu un misionar „papist“, citește tratatul Despre natura divină al teologului reformat Girolamo Zanchi, se împrietenește cu reprezentantul diplomatic al Țărilor de Jos olandeze la Poartă, Cornelis Haga, corespondează cu pastorul arminian Johannes Wtenbogaert și cu arhiepiscopul anglican George Abbot, urcă pe tronul patriarhal constantinopolitan, îl pierde după o lună… Curînd, el denunță perfidia misionarilor iezuiți, condamnă tirania papală și compune un tratat împotriva evreilor.

Corespondența cu negustorul și diplomatul David le Leu de Wilhem și cu fostul arhiepiscop catolic trecut la anglicanism Marc’Antonio de Dominis dezvăluie mobilul principal al gesturilor patriarhului: Lucaris dorea să corecteze greșelile creștinismului răsăritean, să opună tenebrelor superstiției lumina Evangheliei, într-un cuvînt, să-și „reformeze“ Biserica. Era perfect conștient de dificultăți – „Dumnezeu știe că așa ceva e imposibil“ –, dar și pe deplin motivat. Biserica sa era Biserica cea adevărată, singura care păstrase neștirbită credința strămoșească, singura dispusă să se sacrifice pentru credința cea dreaptă. Această Biserică trebuia însă să scuture „jugul“ papal, să alunge „Antihristul“ roman, să se pocăiască pentru păcatele care duseseră la căderea Constantinopolului și să se lepede de ele, să investească în educație. Pe scurt, trebuia să-și (re)descopere identitatea. Ca să vorbești despre ortodoxie, trebuie să știi ce este ortodoxia.

Pentru îndeplinirea acestui scop, odată ajuns patriarh de Constantinopol, în 1620, Lucaris sprijină întemeierea unei tipografii de limbă greacă în capitala Imperiului Otoman, restructurează, cu ajutorul filozofului Teofil Coridaleu, Marea Școală patriarhală și se implică în construirea unei alianțe militare antihabsburgice și antipoloneze între Imperiul Otoman, Rusia și statele protestante ale Europei. Nemulțumite de ceea ce consideră a fi o abatere periculoasă de la calea spre mîntuire, Roma și puterile catolice îl etichetează „fiul al întunericului și al Infernului“ pornit să-și „otrăvească“ Biserica și-i declară război total; în ianuarie 1628, în urma intrigilor misionarilor iezuiți și ale ambasadorului francez la Poartă, tipografia grecească e confiscată de turci. În contrapartidă, Lucaris strînge legăturile cu rezidentul olandez Haga și cu capelanul acestuia, pastorul Antoine Léger. În 1629, el scrie în latină o Mărturie în care evidențiază punctele de dezacord dintre Biserica sa și cea a Romei și în care insistă pe asemănările dintre Biserica Răsăritului și Bisericile reformate. În același an, cu binecuvîntarea patriarhului, se începe traducerea Noul Testament în greaca „simplă“.

Scînteia

Scurta confesiune a stîrnit o mare vîlvă de-a lungul și de-a latul Europei. Publicarea, în 1633, a unei versiuni grecești expandate a adîncit iremediabil ruptura dintre partizanii autorului și detractorii săi. Pe fondul Războiului de 30 de ani, frontierele confesionale se rigidizaseră. Depus în martie 1635, Lucaris revine în funcție doi ani mai tîrziu; în vara anului 1638 însă, pîrît fiind sultanului cum că i ar fi îndemnat pe cazaci să atace cetatea Azovului, el e destituit, închis, strangulat și aruncat în mare.

Costurile acestor tulburări au fost uriașe. Escaladarea prețurilor funcțiilor bisericești, scoase la mezat, a provocat o criză financiară gravă. Solicitat în ultimă instanță, principele Moldovei Vasile Lupu a plătit datoriile uriașe ale Patriarhiei, dar a cerut să se numească o comisie de audit fiscal. În plus, conflictele dintre facțiuni s-au acutizat: succesorul lui Lucaris l-a excomunicat pe acesta; în replică, creștinii din Creta aflați în jurisdicția Constantinopolului au refuzat să-l recunoască pe noul patriarh.

Totuși, pe termen lung, păstorirea lui Lucaris – „bătrînul cel mare și învățat“, cum îi spune un contemporan anonim – s-a dovedit benefică. Instituțional, politica sa de mînă forte a sporit prerogativele Patriarhiei ecumenice în cadrul Imperiului Otoman. Dogmatic, punctele de vedere exprimate au forțat Creștinătatea răsăriteană să se definească: combătîndu-l pe „ereziarh“ și pe discipolii săi, teologi precum Meletie Syrigos și patriarhi precum Dositei al Ierusalimului au contribuit decisiv la construcția ortodoxiei „moderne“. Cultural, Orientul creștin a reintrat în atenția erudiților occidentali.

Proiectele de reformă nu au fost străine lumii ortodoxe. Chiar dacă, rar, unii dintre reprezentanții ei au ajuns, pe baza unui raționament propriu, la concluzii similare celor exprimate de omologi protestanți. Lucaris a fost unul dintre aceștia. În plus, datorită legăturilor insolite pe care le-a avut cu lumea reformată, „cazul“ său arată cît de important a fost în realitate contactul dintre Protestantism și ortodoxie. 

Ovidiu Olar este cercetător la Institutul „N. Iorga“ al Academiei Române. Doctor în istorie la EHESS (Paris) cu o teză despre Chiril Lucaris (2015), a publicat, printre altele, Răzbunare împotriva tiranilor. Teoria politică a protestantismului francez (Nemira, 2007).