Reconstrucţia

Din momentul în care am aflat tema acestei dezbateri, ideea unei sistematizări a relaţiei afaceri-cultură m-a preocupat aproape zilnic. Nu reuşesc să construiesc un model relaţional suficient de interesant, dar nici măcar să înţeleg cum o societate ideală din toate punctele de vedere ar gestiona o astfel de minunată, dar aparent nefirească relaţie. Am reuşit doar să adun cîteva gînduri în ideea unui început teoretic şi să formulez cu justificări o propunere cu şanse de realizare în societatea românească. Dacă ar fi să caracterizăm legăturile existente între lumea afacerilor şi cultură, putem probabil răspunde mai întîi şcolăreşte: acestea sînt de două feluri. Primul tip este cel instituţional, de la afaceri spre cultură, indirect, prin bugetele naţionale sau locale. A doua cale, directă, mai flexibilă şi de multe ori ducînd la finalităţi mai valoroase decît în primul caz, este realizată prin relaţiile dintre instituţiile sau indivizii reprezentînd cele două părţi. Primul tip de legătură poate avea deseori puternice conotaţii politice. Relativa independenţă a celei de-a doua căi este un prim argument pentru a-i acorda mai multă atenţie. Aici dispar intermediarii şi se pot finaliza exact proiectele cu care cele două părţi cad de acord. În societăţile cu tradiţii financiare se întîmplă adesea ca reprezentanţi ai ambelor părţi să aibă serioase afinităţi şi chiar legături în partea cealaltă. Desigur că legislaţia îşi pune amprenta asupra ponderii acestei acţiuni dinspre afaceri spre cultură, deci şi în acest caz factorul politic poate fi influent. Pe de altă parte, istoria a dovedit că acest tip de implicare a părţii din societate, ce deţine valorile materiale, în susţinerea creaţiei culturale de orice natură, a lăsat valori probabil la fel de mari ca şi implicarea instituţională. Fără a face un exces de memorie asupra timpurilor antice sau ale Renaşterii italiene în cetăţile peninsulei, mă gîndesc imediat la geniul matematic al lui Euler ca mentor la Academia de Ştiinţe de la Sankt Petersburg, adus pe o poziţie fondată de Ecaterina I spre a dovedi Europei totala implicare a Imperiului Rus în modernizarea generată de mişcările iluministe. Îmi trec prin memorie originea premiului Nobel sau valorile de artă cuprinse într-unul dintre cele mai însemnate muzee ale lumii - Art Institute din Chicago, o fundaţie susţinută de aproape un secol de familii americane bogate. Premiile Institutului "Clay" din SUA, o fundaţie caritabilă cu fonduri imense îndreptate în întregime spre ştiinţă, vor fi oferite pentru rezolvarea oricăreia dintre cele şapte mari conjecturi ale matematicii (aşa-numitele "Millenium Problems"). Acestea valorează fiecare un milion de dolari. Lista poate continua, căci fiecare domeniu al culturii poate aduce multe alte exemple de acest fel. Ar fi minunat dacă în mediul financiar-economic autohton ar apărea un astfel de curent de implicare în cultură, ca totalitatea exprimărilor intelectuale ce aduc nou autentic, ideal sau material. Totul de fapt înseamnă oameni, oameni cu bani, laolaltă cu o legislaţie încurajatoare a fenomenului. Nu văd ca în viitorul apropiat aşa ceva să poată deveni realitate în România. Spaţiul nostru este incipient capitalist, cu forme adesea rapace de acumulări şi cu reprezentanţi pentru care ideea de cultură, dacă eventual depăşeşte nivelul muzicii cu conotaţii de mahala orientală, este la nivelul mecenatului de tip Surprize... De fapt, cu unele excepţii, celebrele clasamente ale averilor româneşti nu conţin numele unor persoane interesate măcar de un singur domeniu al culturii naţionale serioase, chiar dacă la concertele importante de la Ateneu e greu să mai găseşti un loc printre toaletele de mii de dolari. În fapt, nu văd nici pentru viitorul mai îndepărtat o funcţionare cît de cît normală a sprijinului financiar al culturii de către deţinătorii valorilor lichide. Există însă forme mai uşor de realizat şi care au avantajul că sînt deja cunoscute în istoria românească: multă vreme au constituit sursa principală de formare a unei elite culturale. Mulţi dintre intelectualii creatori ai celei de-a doua părţi a secolului al XIX-lea proveneau din familii simple, ţărani în majoritate, descoperiţi în copilărie cu aptitudini deosebite, de către învăţător sau preot. Familiile potentate cu proprietăţi în zonă au înţeles rolul de mecena şi i-au sprijinit financiar în studii, uneori şi în străinătate. Însuşi regimul comunist, distrugător în mare parte al culturii, poate avea parte de un semn de indulgenţă că în nebunia unor lozinci ieftine a produs intelectuali, uneori autentici, proveniţi din medii defavorizate. Lumea afacerilor româneşti poate fi sensibilizată spre a relua această tradiţie, spre a contribui la împrospătarea intelectualităţii româneşti şi, implicit, a culturii. Statistic, o sursă mare de potenţial intelectual de vîrf se pierde în sărăcia locurilor uitate şi în nevoile imediate de supravieţuire. Am sentimentul că o societate fără intelectuali la prima generaţie nu are şanse să creeze nou în cultură; sînt multe exemple în sprijinul acestei teze. Uneori mă hazardez spre o explicaţie de natură biologică: posibilitatea unor originale conexiuni neuronale apare îndeobşte în materiile cenuşii nealterate prin generaţii. Aşadar, stimaţi potentaţi financiari, vorbim mereu de reconstrucţie: e cel puţin la fel de important de a reconstrui valori umane excepţionale.