Realități, povești, minciuni
Ca și minciunile, poveștile sînt non-realități. Chiar atunci cînd e despre un fapt real, povestea rămîne poveste, pentru că temeiul său nu este realitatea, ci credibilitatea, autoritatea povestitorului. Pe cînd despre minciună cel care o relatează știe sigur că nu e adevărată, despre poveste nu știe și nu-l interesează – el o dă mai departe așa cum a primit-o, precum povestașul lui Vargas Llosa, uneori cu un adaos (necomercial). Minciuna e o poveste vîndută drept realitate.
A fost o vreme cînd era relativ simplu să distingi realitatea de poveste și, implicit, de minciună. Canalele de comunicare în masă erau limitate numeric, din motive tehnice. Din această cauză, fie că cei care le dețineau își apărau credibilitatea, fie că existau autorități care le controlau, rezultatul era un efort de suprapunere cu realitatea.
Strict factual, în regimurile comuniste mijloacele de comunicare puteau fi considerate mai credibile decît cele de astăzi. Dacă scria în ziar că de mîine pachetul de unt nu va mai costa 8 lei, ci 7, puteai fi sigur că așa va fi – căci cel care controla publicarea știrii era același cu cel care controla prețul untului. Dacă cineva opina la televizor că ar trebui limitate prețurile cu care-și vînd țăranii marfa, era sigur că a doua zi avea să apară un decret prin care se înființau mercurialele în piețe – partidul-stat fiind cel care aproba fiecare silabă rostită la unicul canal de televiziune și, evident, autorul tuturor actelor normative. În 1966, infamul Decret 770 fusese precedat de zeci de luări de poziție „spontane”, venite din partea unor „simpli” oameni ai muncii, dar și a unor savanți consacrați, care aduceau ode maternității și incriminau practicile avortului și contracepției. „A spus la televizor” era expresia supremă a incontestabilului.
O bună parte din publicul român a fost expus intensiv acestui tip de comunicare, direct sau prin genitori. Așa se face că, adesea, ne confruntăm cu o credulitate sporită față de cuvîntul tipărit sau difuzat în eter, indiferent de sursă.
Odată cu democratizarea comunicării, asistăm și la decredibilizarea mass-media. Mesajele vin din surse anonime care se multiplică reciproc. Celebra metodă a verificării din trei surse independente devine tot mai greu de aplicat. Știrile seamănă tot mai mult a povești.
Guvernanții promit plafonarea prețului alimentelor de bază și aduc drept dovadă ieftinirea cartofilor noi și a pepenilor roșii, în august. Promit de ani de zile legea salarizării, o iau de la capăt cu fiecare schimbare sezonieră de ministru. Autostrada care ar trebui să unească vechiul Regat cu Transilvania a devenit un basm în sine. Povestitori.
Parlamentarii spun că fac legi pentru desființarea pensiilor speciale, străduindu-se ca acestea să iasă astfel încît să nu treacă de controlul de constituționalitate. Spun că legiferează, în realitate se ocupă cu aprobarea ordonanțelor de urgență care produc efecte de ani de zile; asta, cînd nu instituie Ziua Națională a Oinei la 9 Mai, atunci cînd la alții e Ziua Europei. Alți povestitori.
Magistrații spun că judecă, dar mai mult prescriu. Pronunță decizii definitive, niciodată puse în aplicare (vezi Cathedral Plaza, dar și biserica de pe trotuarul constănțean). Și au multă grijă să nu le fie știrbite privilegiile, spunînd că altfel le-ar fi amenințată independența. Tot niște povestitori.
Pentru publicul român, autoritățile au devenit simple povestitoare, afirmațiile lor nu au decît în mod aleator corespondent în realitate. Declinul imaginii publice a instituțiilor este o tendință generală în Europa. În sondajele comparative, instituțiile definitorii ale statului român înregistrează unele din cele mai scăzute grade de încredere din Uniunea Europeană, alături de alte cîteva state ex-comuniste (Standard European Eurobarometer 99 – Spring 2023, întrebările QA6.9 și QA6.10).
Rătăcit în peisaj, omul de rînd nu prea știe de unde să aleagă, pe cine să creadă, mai ales că cel mai adesea poveștile sînt contradictorii. Ceea ce vine de la autorități e mai degrabă suspect. Reacția normală este recursul la paradigma societății românești contemporane: „Cînd se ia cîte-o măsură, / Lumea-njură / Pe agentul sanitar”.
Fenomenul a fost vizibil mai ales în timpul recentei pandemii. Atît în prima parte, cea a „stării de urgență”, cît și – mai ales – în a doua parte, comunicările oficiale s-au izbit de un zid de neîncredere. O parte semnificativă a populației a refuzat să se conformeze măsurilor prescrise (cel mai evident, portul măștii, dar nu numai). Cînd s-a trecut la vaccinarea în masă, după un aparent succes inițial, în România și Bulgaria vecină în statistici au fost înregistrate cele mai mici rate de vaccinare din Uniunea Europeană. Rezultatul a costat scump: înregistram, în octombrie 2021, cu 110% mai multe decese decît media lunilor octombrie din anii precedenți pandemiei, aceasta fiind cea mai mare proporție a excedentului de mortalitate în întreaga perioadă a pandemiei, din întreaga Uniune Europeană („Excedentul de mortalitate COVID-19 în România“, în Monitorul Social, https://monitorsocial.ro/indicator/excedentul-de-mortalitate-covid-19-in-romania/).
Cum se explică acest uriaș eșec de comunicare? Simplu: principalele decizii au fost anunțate exclusiv de către demnitari ai instituțiilor statului (miniștri, secretari de stat). Chiar dacă în a doua parte s-a recurs la un militar în uniformă (da, între instituțiile statului, armata se bucură de relativ multă încredere), rezultatul a fost tot negativ, pentru că acesta nu anunța decizii sau argumente, ci niște statistici seci.
De cealaltă parte a inutilei baricade veneau persoane „private”, dar cu priză la public, care speculau fiecare eroare punctuală din discursul oficial (și au fost multe). Oamenii erau mai dispuși să creadă ce spune la televizor „reputatul medic X, președinte al Congresului Imunologilor Americani”, chit că respectiva organizație era un ONG înregistrat de două persoane la un tribunal obscur, iar medicul cu pricina era specializat în ginecologie. Pur și simplu, povestea acestuia părea mai credibilă, fie și numai pentru că se opunea celei istorisite de reprezentanții instituțiilor decredibilizate.
În aceste condiții, reacția publică a fost previzibilă: „Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?”.
Mircea Kivu este sociolog.
